Aici vin săracii Giuleștiului să caute fier. Sosesc zilnic mașini – resturi de la construcțiile care se fac prin București. Dar ele aduc mai mult pământ. Asta nu e groapă de gunoi menajer. Am intrat în “Groapă” ca să îi cunosc pe acești oameni. Ei sunt.
Februarie a început să semene cu aprilie. A ieșit soarele. Strălucește deasupra “Gropii” care nici măcar n-are formă de groapă, dar nu e ca și cum ar conta. Oamenii tot așa îi spun.
Văd doi bărbați. Unul are barbă și cercel în urechea stângă, celălalt nu are nici barbă, nici cercel. Ne dăm bună-ziua. Îi întreb: “Ce luați dumneavoastră de la ’Groapă’?”. Unul dintre cei doi îmi spune: “Lemne de foc și amărăciune, ce să luăm? Dacă avem noroc mai găsim și fier. De aici ne căpătăm pâinea.”
Când găsesc fierul aduncă zeci de kilograme și se roagă de câteun șofer cu mașină să îi arunce până la cel mai apropiat Centru de Colectare. Dar nimeni nu merge pe gratis.
Oamenii care vin în “Groapă” stau în apropiere, în cartier. Am început să ne cunoaștem. Irinei îi spun numai “domnișoară” mie îmi spun numai “domnule”. Au o politețe ușor teatrală, care mie însă îmi place. Le aflu numele mic și îndrăznesc să le spun pe numele mic. Îi rog să-mi spună și ei tot pe numele mic. Altfel te înțelegi cu oamenii când îți deschizi nasturii inimii.
Sărăcia unește. De la un anumit nivel (critic) în jos. Altfel, oamenii săraci se urăsc și ei între ei, ca oamenii. Dar când nu ai chiar nimic, atunci nu mai contează. Solidari sunt și oamenii săraci din Giulești Sârbi. Au povești care seamănă. Există un tipar. Cei mai în vârstă au muncit cândva într-o fabrică, au muncit la “Pasteur”. Revoluția și tranziția le-au luat totul, până au ajuns aici.
El este Calcev, dintr-un neam de bulgari pripășiți pe aici când cu Războiul în contra turcilor, la 1877. Are cincizeci de ani. E născut, crescut în Giulești, a muncit și el prin fabrici, a avut o meserie la bază. Era strungar. Acum ar munci și pe treizeci de lei pe zi, dar cine să-i dea lui treizeci de lei pe zi? Nu-i dă nimeni. Vine aici și-și face singur rostul din fier. De un an vine zilnic la “Groapa” asta. Înainte, mergea la alta, care – ecologizându-se – s-a închis cetățenilor care trăiau din ea. Ce-o să fie dacă se închide și asta? “Dacă o închide suntem muritori, mergem la cerșeală pe stradă”.
Calcev spune că găsește mai mult pământ, nu știe de unde vin mașinile astea. Presupune că asta e ce rămâne în urma unor săpături pe la metrou sau când se mai dărâmă câteo casă. S-ar angaja “și ieri”, dar – în chestiunea muncii – a găsit doar promisiuni. Cine să-l mai ia pe el, Calcev, la cincizeci de ani? Și mai are și cinci copii – și mari, și mici. a făcut zece clase, a lucrat la ICEM (n.m. – Institutul de Cercetări Metalurgice), a lucrat și la Laromet-ul Chiajnei. S-a ales praful. Până acum zece ani mai găsea, pe colo-pe colo, la cârcă. E categoric: înainte de `89 erau timpuri mai bune. Și privită de aici, din “Groapă”, istoria personală îi dă dreptate. Încoace, după Revoluție a fost tot mai rău. Pe copiii cei mari îi știe bine: fata s-a măritat și lucrează vânzătoare, are douăzeci și șase de ani. Băiatul, cu un an mai mic, aleragă toată ziua, la o firmă de catering. Copiii și-au luat mașini, au carnet de conducere, nu are ce să le reproșeze. Are și nepoți Calcev. E mulțumit: “Au ajuns oameni în rândul oamenilor, nu sunt muritori de foame.”
Calcev crede că s-a mers din rău în mai rău, de când s-au închis fabricile, una după alta. Da, au apărut case noi, dar astea nu sunt ale giuleștenilor. Sunt ale oamenilor “din oraș”, care au găsit aici teren cu bani puțini și-au putut să-și ridice și ei o casă.
Faima negativă a cartierului? Timpuri trecute! Calcev povestește că a fost ceva-ceva, după `90, se mai luau cuțitarii de la băutură, se petreceau scandaluri, fiindcă nu aveau oamenii de muncă. Dar nu e adevărat că aici era un cuib de recuperatori, de criminali, și alte prostii de pe internet. Calcev nuanțează: “Nu e bine să fie băgată toată lumea în aceeași oală. Poate sunt treizeci de uscăciuni la 10.000 de oameni”. Se mai fură?, întreb. Răspunsul e demn de antologat: “Mai fură ăștia noi, generațiile astea noi, ăștia bătrâni de unde să fure?, vai de steaua lor!”
Calcev are veri cu școală, plecați și ei tot din colbul ăsta. Oameni cu carte, care-au ajuns mari în America. Gheorghe Calcev – inginer constructor, la zgârâie-nori, la New York. Marilena Calcev – doctoriță. Ei cum au de-au ajuns? Probleme de familie. Calcev a rămas orfan de mic, i-a murit tatăl, dar nici când trăia nu se putea compara cu ceilalți: “Tata nu se ținea la pas cu ei, tata lor le-a creat alte condiții, a murit și mai de tânăr tata, pe mine m-au luat greurile de mic. Mai mergeam la școală, dacă nu murea tata și nu rămâneam orfan. Eram cel mai mare, la trei frați. A murit și mama la cinci ani după tata. Ce să mai faci?”.
S-a însurat de tânăr – “altfel mai aveam eu cinci copii?”. S-a luat cu femeia cu acte, legitim, “nu ca bagabonții”. E împotriva concubinajului, deși acceptă că se poate trăi în pace și fără acte. A avut norocul de i-au lăsat ai lui casă, că altfel nu ridica el una nici într-o mie de ani, la ce situație economică există acum, în lume, nu doar în Giulești.
Umăr la umăr cu Calcev, un alt domn. Stelică. Bărbat la patruzeci de ani. El e omul cu cercelul. Are doi copii acasă. El nu are meserie la bază, Revoluția l-a prins adolescent. De unde locuri de muncă? Se mai ceartă și Stelică, cum și Calcev se mai ceartă cu alți romi pe o bucată de fier. E normal, e concurență pe mâncare, dar până la urmă tot el, Stelică, e ăla înțeleptul care pune fierul jos și se întreabă de ce să se certe dacă toți sunt fără de noroc? Că pâinea tot aia e. Și e amară. Acasă ce mănâncă? „Acasă se gătește normal, o ciorbă, un felul doi. Când e mai bine, avem și prăjitură.” Stelică îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ținut sănătos și poate să câștige banii ăștia din fier. Cu o zi înainte să ne întâlnim strânsese treizeci de lei.
Cum și-au făcut cei care au Centre de Colectare? Oamenii cred că ei au fost mai întreprinzători, căci cum au procedat? – au luat un credit de la bancă, au deschis Centrul, cu acte în regulă, cu tot, între timp și-au scos și banii, ura și la gară! Treaba e treabă: se taie și chitanță, fierul nu se preia decât în baza unui act de identitate al celui care îl aduce. Sunt notate seria, numărul cărții de identitate. Pe Calcev și pe Stelică îi bucură chestia asta. Le oferă garanția unei seriozități.
40 de bani este prețul unui kilogram de fier, în Giulești Sârbi.
Există o spaimă mare printre oameni. S-a dus vorba că se va nivela aici terenul, pentru Mânăstirea Chiajna. Circulă și un termen: cam în trei ani ar fi gata. Ce-o să fie atunci cu cei din “Groapă”? Calcev ridică ochii spre cer. Dumnezeu știe.
Aritmetica Teodorei: nouă copii, optsprezece nepoți, o singură speranță
Facem cunoștință cu doamna Teodora – șaizeci și cinci de ani și nicio zi de pușcărie. E mândră că s-a ținut departe de gratii. A făcut nouă copii, patru fete și cinci băieți. Are și optsprezece nepoți. Bucuria ei cea mai mare e o nepoată de șaptesprezece ani, care e clasa a unsprezecea la liceu. În ea îi e toată speranța.
Doamna Teodora n-a fost la școală, deloc. Avea șase ani când i-a murit tatăl. Era foarte amărâtă. Erau trei copii în casă. Acum, e mulțumită de condițiile de trai. Are lumină. A tras de la niște vecini. Stau numai femei – în casă: fete de-ale ei, părăsite de bărbați toate, și copiii lor. Cinci fete și, în rest, nepoți. Băieții au plecat prin lume, dar tot amărâți au rămas.
În loc de concluzie, doamna Teodora ne spune aceste cuvinte: “A înnebunit lumea. Nu mai ține la familie, la copii. Bărbații? Curvăsăria și bagabonțeala din capul lor, ce crede că rezolvă?”. Teodora înseamnă în greacă “darul lui Dumnezeu”.
Nelu
El este Nelu. E din Cluj-Napoca. Aici, în Giulești Sârbi, l-a adus viața. A venit la București, după `89, în căutarea unui loc de muncă. A tot căutat de lucru, dar meseria lui nu mai e căutată. A fost sculer-matrițer. Și-a păstrat accentul de Ardeal. Tobogan! A venit la muncă în capitală, dar i-a mers tot mai greu, până la urmă a ajuns și el tot pe șantier, la diferite firme de construcții, tot “la cârcă”. Are cincizeci și cinci de ani.
Stă în gazdă, la o cunoștință. Are curent, apă, canalizare. Nu plătește chirie. Nelu nu este țigan, el este român. Dar aici nici nu mai contează care ce e. V-am spus: sărăcia asta unește. De când a venit în București (sunt peste douăzeci de ani de atunci), Nelu a mai stat prin Apărătorii Patriei, în Colentina. Și el a avut noroc de a fost sănătos, n-a reclamat nicio problemă de sănătate până la această vârstă.
Nelu vine la muncă pe la opt dimineața, la cinci după-amiază pleacă acasă. Nu are program fix. Strânge cât consideră că-i ajunge să trăiască în ziua respectivă. A făcut chiar și peste cincizeci de lei pe zi.
Nelu își amintește cu nostalgie de vremurile când prețul unui kilogram de fier vechi era și șaptezeci de bani. Sunt vorbiți între ei cei de la Centre – el așa crede. În contra lor, a celor care strâng. Lui Nelu nu-i place specula. Ar închide buticurile. Toate. Căci buticarii ce fac? „Cumpără de la en-gros și-și pun un adaos comercial enorm.” Nelu e de părere că nu ar trebui să fie posibil așa ceva.
El este mai retras, n-are mulți prieteni în cartier. Nu a avut niciodată nicio problemă. Giulești Sârbi e o zonă mult mai liniștită decât se crede. Nelu are copil mare, la treizeci de ani. Inginer, acolo, la Cluj.
Îi înțelege bine pe țigani, că au probleme, copii mulți. “Îi cred când spun că le e greu. Cum să nu le fie?”. Până la urmă, una peste alta, Nelu e mulțumit. Se mulțumește și cu puțin el. Dacă nu mai are serviciu, ce să facă?
Dacă e cineva de vină că a sfârșit în această “Groapă”? Da, conducătorii pe care i-a avut România, fiindcă au închis fabrici cu mii de muncitori și n-au pus în loc decât fier vechi.
Conștiința
Plecăm, în urma noastră tot felul de cuvinte se spun. Unii ne strigă că am venit să facem miliarde de euro de pe urma lor, a țiganilor un altul ne spune că înainte, când era el mic, se râdea de țigani, căci se întâmpla să mai aibă părinții prin pușcării. Acum, cine e la pușcărie, ne întreabă omul? Nu mai ai loc de hoți români, de parlamentari, de toți!, ne răspunde tot el. Are patru copii, are nepoți, și e fericit că n-a fost vorba niciodată, dar niciodată, să aibă probleme cu legea. E și el de părere că banii puțini se câștigă greu. A fost toată viața muncitor, fără nicio calificare. Copiii au fost la școală, nepoții sunt în continuare elevi.
Facem cunoștiință cu Alex. Stă sus în căruță și de acolo se uită la noi. Are nouăsprezece ani, nu vrea să se însoare, să facă și el copii. Spune că nu-și ia singur belea pe cap. Sunt zece frați acasă. Locuiesc în Crângași. I-au dat și la televizor, la o emisiune la Antena 1. Era vorba că îi va ajuta cineva, dar nu i-a ajutat nimeni. Calul e botezat Margherita în cinstea fiicei Clejanilor. Alex s-a lăsat de școală în clasa a șaptea, ca să-și întrețină frații, care sunt premianți. Are și facebook. Stau la o casă. N-au apă, iau apă de la o scară de bloc.
Deodată, de nicăieri, apare Mario. Îl cunoaștem, l-am scris, îl cunoașteți, l-ați citit. Știm că a fost exmatriculat. Intrăm un pic mai tare în el în chestiunea educației. De ce nu s-a ținut de școală? Mario lasă privirea în pământ și recunoaște că se purta mai urât cu copiii. Îi bătea. De ce? “Fiindcă n-am avut educație de la părinții mei. N-am avut de la cine să învăț purtarea. M-au mai învățat, dar nu cât să mă descurc”. Vedem ceva în ochii lui Mario. Vedem ceva. Conștiința.
Și cine să îl învețe pe el maniere? Maică-sa pleacă să vândă eugenii în trenul de Roșiori. Vine acasă noaptea, moartă de oboseală.
Mario știe că trebuie și muncă în viață, fiindcă nu vine nimeni să-ți dea nimic, ce, îți aduce cineva o pâine la ușă? Nu vrea să muncească mama lui toată viața pentru el. Mario are treisprezece ani. A făcut patru clase. La toamnă vrea să se înscrie la fără frecvență. Îl încurajăm.
Plecăm din “Groapă”. Simt în spate, ca pe o lovitură de bici, privirea lui Mario. Plecăm. Pentru noi există o ieșire. Pentru noi.
Întâlnirile cu oamenii din Giulești Sârbi au fost facilitate prin proiectul “Grup Local de Inițiativă pentru dezvoltarea comunității Giulești Sârbi”. Le mulțumim, pe acastă cale, pentru sprijin, și prietenilor de la Muzeul Culturii Romilor și de la Asociația RomanoButiQ.
