SERIAL: PRIMUL EPISOD. Am fost de mai multe ori în Giulești Sârbi în ultimele luni (însoțit, mai ales, de Irina Georgescu, care are grijă de această pagină de facebook, de unde putem afla multe despre cartier). Prima dată, în decembrie. Abia venea Moș Crăciun pentru copiiUltima oară acum trei zile. Am intrat prin casele oamenilor. Am fost cu ei la „Groapăatunci când căutau fier vechi. Le-am ascultat necazurile (erau multe), dar și bucuriile le-am ascultat. 

Iarna, femeia, focul și fierul care aduce hrană. Credit foto: Vlad Petri
Iarna, femeia, focul și fierul care aduce hrană. Credit foto: Vlad Petri

Romii, dar și românii ne-au povestit unde s-au născut, cum s-au căsătorit (până și noaptea nunții ne-au relatat-o),  din ce trăiesc, unde au muncit, unde mai muncesc, ce probleme au, cum își imaginează viitorul.  Am discutat istorie (păi, Giuleștiul ăsta a fost o moșie al unui boier mare, familia asta a Giuleștilor e cunoscută încă de la 1548, fix, să știți!), am strâns chiar un mic dicționar cu mostre de înțelepciune. Le-am cules de la romi amărâți. Le vom reda.

Am fost bine primiți, ni s-a cerut, când am avut am dat, când n-am avut am mai strâns pe internet, am adus ghete și haine groase, de iarnă, am fost hăuliți, am mai avut contre verbale, dar nu s-a pus problema să se dea în noi, am dat mâna cu țigănci bătrâne, cu antebrațele tatuate, trecute prin pușcării, cu femei cu boli incurabile, cu bătrâne muribunde, cu copii cu ochiii mari, am cunoscut femei gravide care între timp au născut, am fost în încăperi care stau să se prăbușească, dar nu se prăbușesc. S-au uitat lung pe noi țiganii când am descins în mașina condusă de un fotograf. Un splendind BMW negru. Nici nu era mașina omului, era împrumutată.

Am vorbit în stradă, în magazine alimentare, am văzut locurile unde se droghează cei care se droghează, am văzut ruinele Mânăstirii Chiajna (despre care legenda spune că a fost blestemată, fiindcă au bombardat-o turcii chiar înainte de sfințire – în secolul al XVIII-lea se petreceau toate acestea), am discutat despre comunism, despre industria grea și despre cea ușoară, despre dispariția fabricilor și prăbușirea Institutului Pasteur, care cândva asigura o pâine pentru sute de familii. Am cunoscut oameni care s-au născut aici (în Giulești, la maternitate, dar oricum), care au trăit toată viața aici, am cunoscut venetici, de le ziceau familiile că s-au mutat în Texas și să se spele pe cap cu Texasul.

Am cunoscut oameni care și-au pierdut casele și au ajuns prin chirii în cartierul de la această margine a lumii, am cunoscut oameni care au tot alunecat pe toboganul vieții până la cea mai îndepărtată periferie.

Am vorbit și despre Muzeul Culturii Romilor, am ascultat copii care ne vin până la genunchi despre ce reprezintă în viața lor after school-ul de acolo, am auzit femei vorbindu-ne, cu infinită delicatețe, despre problemele femeilor (n.m. – un grup de femei rome a ajuns în ultimul timp la spital, unde li s-a făcut Testul Papanicolau pentru depistarea cancerului de col uterin; din fericire, nu s-a consemnat niciun caz din teribila maladie în urma acestui control).

Dintr-o căruță, un puști ne-a arătat chiar și ce înseamnă conștiința: a recunoscut că a fost dat afară din școală fiindcă își bătea colegii, îi părea rău acum că a fost prost, și admitea că o făcea fiindcă nu a fost educat, cine să îi dea lui educație? Aceasta este conștiința. Pe iapa de la acea căruță o chema Margherita, în cinstea fiicei Clejanilor, lăutarii.

Pe Drumul Săbăreni, ne-am uitat lung la plăcuța care anunța o stație de transport în comun. Pentru prima dată în România apărea cuvântul “romilor” pe o asemenea plăcuță. Am cunoscut tinere puternice, care își cunosc drepturile de cetățeni și ne-au garantat că nu se vor lăsa până când nu vor ajunge și țiganii să fie tratați ca oameni întregi în țara noastră. Și nici măcar nu e vreo filosofie la mijloc, e cel mai firesc dintre instincte: toată lupta asta e pentru copiii lor.

Am cunoscut oameni întregi care povestesc așa: nu sunt angajați fiindcă sunt țigani. Am cunoscut  și romi care nu au muncit niciodată, și de mult și-au pierdut speranța că soarele va răsări și în Giulești Sârbi. Ne-am încântat de poveștile țiganilor, am aflat de un copil care a fost găsit într-un coș de nuiele, pe apă, ca Moise din Vechiul Testament. N-a ajuns în familia faraonului. A ajuns în familia unei țigănci omenoase care nu putea să aibă copii. L-a crescut, e om în toată firea acum, bate cincizeci de ani.

Într-o stare de euforie am decretat Giuleștiul o Cubă, am văzut și noile cartiere rezidențiale (romii se jură pe viața mamelor lor că blocurile alea sunt, la bază, ale Elenei Udrea – nici mai mult, nici mai puțin), am primit un bulgăre de zăpadă în cap, ni l-a dat unu al lu’ Rică, era să cunoaștem și o supraviețuitoare a Holocaustului, dar – deși se credea că mai trăiește – murise.

Am auzit sunete de Ambulanță. Vin des Salvările la oamenii aceștia. Unu: pentru că, fiind săraci, sunt și bolnavi. Doi: pentru că nu au farmacii la îndemână (cine deschide o farmacie în Giulești Sârbi om se face!), și se sperie când le fac copiii febră, n-au pastile să le dea, ca-n centru. Am ascultat plângeri cu privire la adaosurile comerciale practicate de buticari. Am auzit des cuvântul “japcă”.

Am auzit că ar fi chiar și copiii discriminați pentru că sunt copii de țigani, am întrebat și noi, prin grădinițe, prin școli, dar nu am putut nici proba, nici infirma această părere. Nu există un mediator școlar în comunitate, și asta e rău – un mediator școlar poate să facă minuni.

Oamenii spun că n-au asflat pe străzile secundare, și așa e, n-au. Dar tot ei mai spun că în registrele Primăriei (Giuleștiul e împărțit între Sectoarele 1 și 6, iar acum noi vorbim de 1) străzile aceastea par asfaltate. Am întrebat la Primărie, la 1. Nu se confirmă, însă, spusele oamenilor. Strada “Drumul Gării”, de pildă, nu e asfaltată nici în realitate, nici scriptic.

Am luat cartierul la pas și putem da acum această mărturie: nu mai e cum vorbesc oamenii că era în anii `90, mai haiducie, așa, nu, e liniște în Giulești Sârbi, romii își văd de treaba lor. S-a plecat în străinătate, dar se pleacă tot mai puțin.

Cele mai mari probleme ale acestor oameni sunt cu actele: am întâlnit copii (nou-născuți) care n-au nicio șansă la acte, conform legislației actuale (în care actele copilului depind de cele ale mamei). Mulți oameni de aici n-au acte pentru case și pământ, fiindcă le-au tot tranzacționat cu “chitanță de mână”. Am căutat avocați să ne explice: ce se mai poate face? E greu. Trebuie stabilit, întâi de toate, cine sunt părțile care se judecă. Și chiar de la această fază elementară apar complicațiile, uneori nerezolvabile – v-am spus: aici locuiesc oameni care nu există, care, pur și simplu, nu au identitate.

Se trăiește, mult, cu “buletine” provizorii. În România, ca-n Uniunea Sovietică, obținerea unei cărți de identitate e legată de domiciliu (detalii despre complexitate cazului, aici). Sunt semnale că Guvernul României ar încerca să schimbe o parte din această stare a faptelor, prin măsurile dintr-un pachet „anti-sărăcie”. Până atunci, romii nu au bani nici să își moștenească locuințele de la părinții defuncți. Am făcut apel public la oamenii din Internaționala Oamenilor Buni de pe Planeta Pământ, o organizație creată ad-hoc pe același internet și botezată așa în cinstea unei ficțiuni a scriitorului rus, dar mai ales evreu Isaac Babel. Cel puțin un notar ne-a promis că îi va ajuta.

Am cunoscut femei care vând toată ziua napolitane și semințe și biscuiți în personalul de Roșiori, pentru cincisprezece – douăzeci de lei pe zi. Profit curat. Am cunoscut oameni care mai cred în viața asta doar în Iisus Hristos, în Măruță și Gigi Becali. Iar de Hristos nu sunt prea siguri.

Și mai e, desigur, echipa de fotbal Rapid București. Giuleștenii sunt rapidiști, și nici cei din “Sârbi” nu sunt altfel. Merg la meciuri, suferă și trăiesc “farmecul vieții”. Giuleștenii vechi sunt însă dezamăgiți de noile generații. Au început să țină cu alte echipe, din străinătate sau chiar din țară, sau – și mai rău – să nu mai iubească fotbalul. Ei consideră că, astfel, dispare o lume întreagă. Au dreptate.

Începând de mâine, până vineri, aici vor fi povești cu oameni adevărați din Giulești Sârbi. Veți citi cuvintele lor, veți vedea cum trăiesc, veți afla ce mănâncă, veți judeca singuri. De asemenea, vom publica două fotoreportaje spectaculoase pe platforma media www.dela0.ro. 

Întâlnirile cu oamenii din Giulești Sârbi au fost facilitate prin proiectul “Grup Local de Inițiativă pentru dezvoltarea comunității Giulești Sârbi”. Le mulțumim, pe acastă cale, pentru sprijin, și prietenilor de la Muzeul Culturii Romilor și de la Asociația RomanoButiQ. 

1 COMENTARIU

  1. Ugh…mi-a placut – si as vrea sa ma plimb cu bicicleta pe acolo intr-una din zilele astea. Dar inca mi se pare (nitel) periculos si nu m-as duce singur. Paranoia :c

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here