În toamna anului 2006 călătoresc la Madrid în scopul de a relata de la fața locului meciul de fotbal dintre îndrăgitele echipe Real (din localitate) și Steaua București. Poate că vă amintiți partida cu pricina, îndeosebi grație tontogolului lui Bănel Nicoliță, un autogol de antologie, de poveste, de speriat nepoții bunicilor sadici. Cert este că, deși am zăbovit o săptămână în capitala Spaniei, n-am reușit să înțeleg nimic din urbe. Beneficiam de o cazare situată la aproximativ două ore de mers – cu metroul, cu autobuzul, cu tot – de baza celor de la Real Madrid, unde trebuia să mă prezint zilnic. Am avut o jumătate de oră cu adevărat liberă, a doua zi după încleștarea fotbalistică. Am folosit-o, pe îndelete, pentru a-mi achiziționa o căciulă din blană de la niște argentinieni care comercializau cu amănuntul astfel de produse într-o piață secundară. A fost bună. M-a ținut șapte ierni.
Ca atare, resimțeam Madridul în biografia mea de călător, care a parcurs de atunci ruta Minsk – Budapesta – Viena – Zürich – Beijing – Londra – Praga – Bruxelles – Amsterdam – Paris – Berlin – Roma – Tenerife – Salonic – Dublin – Barcelona – Santorini – München – Varșovia – Tel Aviv – Verona – Lima – Santiago de Chile – Florența – Havana – Atena – Strasbourg – Bologna – Belgrad – Edinburgh – etc.-etc.-etc., ca pe o scandaloasă absență.
Frustrat, am ales să pășesc în 2015 în Puerta del Sol, la kilometrul zero al Madridului, chiar lângă statuia-simbol a orașului, pe care o călătoare a descris-o plastic, dar destul de fidel, drept un urs care mănâncă broccoli. Acolo m-a prins trecerea sfântă dintre ani. Precizez că prezint această capacitate de a auzi vocile oamenilor din jurul meu – pot procesa până la treisprezece voci simultan. Acestea se amestecă la mine-n cap, într-o simfonie a abjecției, într-o odă a frumuseții vieții la om.
Nu e foarte spectaculoasă trecerea în 1 ianuarie la Puerta del Sol. Faimoasele fieste de altădată au mai pălit, pe fondul crizei economice și financiare globale. Artificii nu însângerează cerul în noapte. Abia de se aprinde un chibrit în cumpăna cu pricina. Cetățenii poartă, în mod tradițional, peruci pe cap și se pocnesc unul pe celălalt cu câte un ciocan pneumatic mic, o jucărie pentru copiii cu porniri agresive. Se îmbrățișează când și când și strigă în limbajul universal de la granița bucuriei cu deznădejdea „hau-hau-hau!“. Am procedat și eu întocmai.
Apoi, am intrat sub cupola, categoric mediteraneeană, a lui dolce far niente. Când m-am plictisit de stat degeaba, am luat Madridul la picior în căutarea harfelor. Am descoperit un oraș aristocratic, puternic, stăpân pe istoria și pe bunurile sale. Am văzut marile bulevarde încununate de o arhitectură pe care ibericii au exportat-o, cum s-au priceput, în colonii. Am văzut-o și în Peru și în Cuba – copii totuși palide ale grandorii de aici. Madridul te cucerește lent, fără să pară că depune vreun efort în acest sens.
Vocile. Stăpânesc, cât de cât, limba spaniolă, dar, la rigoare, nici n-aș avea nevoie de această abilitate în peninsula aceasta. Se vorbește pe larg limba română. Om de stânga, n-am disprețuit niciodată proletariatul, nici măcar când a decăzut la mai actuala formulă vestică – precariatul. N-am îndrăznit niciodată să nu le dau oamenilor săraci, dar harnici ce li se cuvine oamenilor săraci, dar harnici – respectul pentru că lumea aceasta stă pe umerii lor, pentru că mâinile lor trudind, încă din zori, încă dinaintea banilor, fac pământul să se învârtă.
Vocile. Aud un trabajador luând o legătură cu un amic pe care îl cheamă chiar Gigel. I se comunică lui Gigel că, gata!, el, amicul, pleacă acasă, ca nu i-a mai spus patronului, a luat banii pe luna în curs și la revedere!, că nu e prost să mai stea să-l sclavagească ăștia pe aici pe nimic, hai, te-am pupat, Gigele, vezi să nu te scapi pe la ăștia, lasă-i să afle ei singuri, să fie puși în fața faptului împlinit.
Vocile. Aud o trabajadoare lamentându-se către o altă trabajadoare că e degeaba Anul Nou, că nu se simte, aflu apoi cum va fi vremea probabilă în România la începutul lui 2015 și mă las definitiv cufundat în oceanul nostalgiei din vocile lor.
Oamenii aceștia sunt blocați în timp – pe cei mai mulți îi regăsesc undeva la începutul Revoluției Portocalii (eșuată) din țara noastră. Bărbații poartă perciuni alungiți după canoanele modei din 2005, unii nu și-au dat jos nici acum ghiulul și lanțul de aur, iar în micile magazine pe care și le-au deschis cei mai norocoși nu e nimic din aerul de supermarket cu reguli stricte care a cucerit România în ultimul deceniu. Nu. Poți să găsești detergentul lângă lumânările de tort – nu e exclus. E altfel. E ca înainte. E mai frumos. E mai bine așa.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 466 / 12. 01. 2015.
