Textul care urmează este scris într-un mod foarte personal. Dacă vă deranjează această cale de a trece prin presă și prin viață, nu citiți mai departe. Vă privește.
Am acest obicei atunci când merg pe teren. Înregistrez tot. Spun tot ceea ce văd, ca să rămână în reportofon. Cei care mă însoțesc mă consideră, desigur, nebun, dar mă lasă în pace. Iar eu vorbesc așa, singur, ca să nu uit nimic. Reporterul e un ochi. Spun ce văd ochii mei. Reportofonul înregistrează. Apoi transcriu. Nu e foarte greu, dacă faci asta zilnic vreme de zece ani.
Ajungem pe Grigore H. Grandea, jurnalist, poet și prozator, la bază din Țăndăreii Ialomiței. De ce o avea Grandea ăsta stradă tocmai aici, la capătul Giuleștiului? Care e treaba cu Grandea? Nimeni nu știe răspunsul la această întrebare. Nimeni nu-și pune această întrebare. Oamenii s-au învățat să-i zică “Grigore Grande”. Le e de-ajuns asta.
Ajungem, deci, pe “Grigore Grande”. La capătul străzii e un complex rezidențial, în dreapta construcții semiabandonate în care și-au făcut cuib cei mai săraci dintre oamenii cartierului. Ei culeg PET-uri de prin gunoaie. Sunt cu o treaptă mai jos decât cei care caută fier în “Groapă”. Fac mai puțini bani, iar construcțiile unde locuiesc nu pot fi numite, nici măcar dacă ești foarte indulgent, case. Trăiesc și ei aici, de la o zi la următoarea, așteptând să se dărâme și clădirile astea și să rămână sub cerul liber. Bate un vânt rece dinspre Lacul Morii.
Înregistez ce văd: pe jos e sânge închegat, e mult, e sânge ca-n filmele lui Tarantino, unde naiba am ajuns?! O roată de bicicletă. O sticlă de vin spartă. S-a băut Cotnari. Înaintăm prin gunoaie. Farfurii sparte. Cauciucuri, multe cauciucuri. Pe garduri – piei de animale care par abia jupuite. E un peisaj selenar, asta dacă suprafața lunii ar fi plină de gunoaie. Saci de PET-uri așezați unul lângă altul. Sunt singurele lucruri ordonate pe-aici. Niciun om. Înaintăm.
Vedem, într-un fel de bloc în curs de prăbușire, o siluetă. Pare o femeie. Silueta se apropie. E o fată, foarte tânără. Vine în fugă spre noi. Ne întreabă ce căutăm aici? Îi răspundem că am venit să vedem cum trăiesc oamenii și să spunem ce vedem mai departe. O întrebăm cum o cheamă. O cheamă Andreea (vom afla că, de fapt, o cheamă Adriana, Adriana Chiriță, dar i se spune Andreea). O întrebăm cum e viața aici. Viața e nasoală. Fără apă, fără lemne, doar PET-uri. Strânge și ea PET-uri toată ziua. Urmează să împlinească, nu peste mult, cincisprezece ani. Are certificat de naștere, are buletin. E frumoasă. Are cercei galbeni. Nu a mers la școală. A fost doar câteva zile în clasa I. Și atât.
O nouă siluetă se apropie. Se prezintă. E mama fetei. După prezentare, ne îmbrățișează și ne sărută obrajii. Ne invită să mergem în casă. Are mare nevoie să vorbească. Să-i spună cuiva ce i se întâmplă. E născută în Mangalia, dar a copilărit aici, în Giulești. Stă în această clădire dărăpănată de doi ani și jumătate, aproape trei. N-are bani să plătească o chirie. A lucrat cândva la URBAN, la salubrizare, dar acum nici acolo nu mai e loc. Ne spune că nu are ce să mănânce. Intrăm în camera în care trăiește cu această fiică a ei, și cu bunica fetei, mama sa.
Femeia – Ștefana – are nouă copii. Șapte sunt în centre de plasament. Cu ea a păstrat această fiică mai mare. O altă fată, Florentina, cu un an mai mică, stă cu fostul concubin al Ștefanei, prin Crângași. Copiii i-a dat statului de bună voie. N-avea cu ce să îi crească. Patru fete și cinci băieți a născut. Are treizeci și doi de ani. Este, și ea, o femeie frumoasă. Are părul creț și îl ține strâns într-o coadă. Seamănă oarecum cu Tatiana Thumbtzen, o actriță care a apărut, la sfârșitul anilor `80, într-un videoclip al lui Michael Jackson. Sau cel puțin așa mi se pare mie.
84 de lei împărțit la 3
Ștefana a trăit o vreme în Drăgănești de Olt. A fost căsătorită pe-acolo. Dar a avut necazuri multe, abuzuri, încercări de sechestrare, tentative eșuate să fie scoasă “pe Italia”. Are multe amintiri traumatizante și nu vrea să vorbească despre ele. Se aduce, totuși, în discuție numele surorii lui Bercea Mondialu’. Din acea perioadă a vieții a rămas cu mai multe boli foarte grave. Nu urmează tratament medical – de unde bani? Se luptă să rămână în putere pentru această fată a ei, și pentru mamă. Nu are nicio sursă de venit, în afară de alocația fetei. 84 de lei pe lună la trei oameni.
Muncește tot la PET-uri. Strânge cincisprezece lei pe zi. Nu poate mai mult. Nu are nimic de mâncare în casă. Ne invită să ne invităm în tuci. Ne uităm. În tuci e un fel de zeamă în care plutește un os. Cară PET-urile cu spinarea. Visează la un căruț. Un căruț e cel mai mare vis realizabil al ei. Și ar mai vrea să mănânce varză. Visează la o varză! Fiica sa visează la altceva: la o geacă de iarnă. Îi promitem că ne vom întoarce și îi vom aduce multe geci de iarnă. Era frig, frig de crăpau pereții.
Țipătul: “Murim de foame în casă!”
Mama Ștefanei este Elena Albu. Are șaptezeci și șapte de ani. E de loc din Suceava. Și-a păstrat un neverosimil accent moldovenesc, deși a trăit și ea în Olt. A fost căsătorită cu un bărbat, au făcut trei copii (fata, Ștefana, și doi băieți care au plecat în lume și nu mai știe nimic de ei). Bărbatul acela al ei avea o fată de trei ani. A crescut-o tot ea și pe aceea. Femeia este bolnavă cu plămânii. Tușește îngrozitor. Tremură lângă soba în care focul refuză să se aprindă. N-are pensie, n-are nimic. Nu mai aude bine, așa că nu ne vorbește, ne țipă: “Murim de foame în casă!” Ne spune că fata asta a ei e cea mai amărâtă fată. Doamna Elena Albu nu se mai poate deplasa. Pur și simplu nu are putere să se ridice în capul oaselor. E o mână de om.
Ștefanei îi dau lacrimile. Eu n-am mai plâns în timpul unui reportaj de opt ani. Eram pe atunci întrun spital din Beijing, China, într-un salon cu oameni paralizați. Eram tânăr și am izbucnit în lacrimi. Acum, strâng doar pumnii când Ștefana spune: “Prefer ca să mor eu ca ele să fie mai bine. Cine să alerge? Cine să facă o treabă în casă? Copilul dacă va rămâne singur e pierdut. Are cinșpe ani, oricine se poate lua de ea. În permanență trebuie să fiu în preajma lor. Nu ne putem angaja nicăieri, suntem respinși din toate punctele de vedere. Dacă ești rom, chiar dacă ai carte, ți se vorbește la persoana a II-a singular. N-ai ce să faci. Și la cerșit dacă te duci te ia la goană – de ce nu te duci la muncă? Unde să mă duc? Sunt respinsă în ultimul hal. Nu mi-e rușine să spun cum trăiesc, mă duc la tomberon, îmi aduc câteva sticle, PET-uri, am strâns cinci lei, am luat patru pâini, îmi mai trebuie niște cartofi și stau liniștită, nu bag mâna în buzunar. Toți alergăm după sticle de plastic. Altceva n-avem ce. Sunt bărbați în toată firea care aleargă după PET-uri. Nici pe șantiere nu-i primește nimeni. Așa să spuneți la lume.” Așa spunem.
Ștefana a auzit de Gigi Becali și de actele sale de filantropie. Pentru o clipă speră că, poate, avem noi acces direct „la domnu’ Gigi”. Nu avem. La despărțire, suntem din nou îmbrățișați și sărutați pe obraji.
Strângem, de la prieteni de pe internet, hrană și haine de iarnă pentru Andreea și ai ei. Ne întoarcem a doua zi. Și ce dacă nu e corect jurnalistic să facem așa? Ce putem face? Știm că undeva, în București, cineva moarte de foame și de frig. Ce putem face? Știm unde, știm povestea. Sunt lucruri mai importante pe lume decât ce e corect strict gazetărește.
A doua zi, Elena Albu ne vede din patul său – acolo îi e toată lumea, patul acela e granița ei – încearcă să-și ridice bărbia pentru a ne privi și a ne spune aceste cuvinte: “Domnu’ Iisus v-a trimis”.
Întâlnirile cu oamenii din Giulești Sârbi au fost facilitate prin proiectul “Grup Local de Inițiativă pentru dezvoltarea comunității Giulești Sârbi”. Le mulțumim, pe acastă cale, pentru sprijin, și prietenilor de la Muzeul Culturii Romilor și de la Asociația RomanoButiQ. iq
