Sîntem în pragul despărțirii de o lume cu sens. Fotbalul lui Arsenal avea timbru, era o voce pe care o recunoști dintre toate. Ce urmează?
Vești groaznice traversează Canalul Mînecii. Ca niciodată în istorie, Arsène Wenger e contestat în Insulă, i se comunică, în clar, în limbajul universal al bannerului de stadion, că destul e destul, că i se mulțumește pentru tot, dar că a sosit clipa lui adio.
Iar domnul Wenger nu ține cont de aceste atacuri, trece de la 2-3 la Stoke City (după abisul unui 0-3) la o victorie cu 4-1 la Istanbul, cu Galatasaray. Mai mult, cere să fie judecat la sfîrșitul sezonului. Nu se ascunde în spatele infirmeriei pline și are puterea să admită că echipa sa chiar e la pămînt. Arsenal e pe locul 6 în Premier League și, conform tradiției, urmează să piardă în primăvara europeană timpurie. Desigur, Aaron Ramsey e încă un nume pe care urmează să-l învățăm de la Arsène Wenger, dar la Londra răbdarea s-a sfîrșit. Arsenal a apus, nu mai e nici măcar eterna campioană a impresiei artistice. S-a încheiat ceva. Și e un final important în fotbal.
Lui Arsene Wenger i se impută că i-a pierdut pe cei mai mari fotbaliști ai timpului prezent – pe Zlatan, pe Cristiano, pe Leo -, dar, așa e la orice amurg, nu se mai amintește și că a fost atît de aproape de a-i aduce la Londra pentru că a continuat, în ultimii optsprezece ani, să privească în direcția corectă: spre viitor. Arsenal Londra îi datorează lui Arsène Wenger mai mult decît cele cîteva trofee obținute – la naiba cu obsesia pentru statistică! Îi datorează o filosofie, un spirit, o școală, o legendă. Se va obiecta că și-a epuizat creditul pentru frumusețea pe care a adus-o pe vechiul Highbury și pe noul Emirates, se va spune că și-a păstrat slujba acceptînd bugete mult mai mici decît marii săi rivali din Manchester și de la Chelsea. Mi se pare un atac meschin, căci Arsène Wenger e un capitol semnificativ al fotbalului romantic, poate ultimul artizan al ideii că o gașcă de tineri milionari, dar mai puțin milionari decît adversarii lor, poate să viseze, să sfideze, să-și ceară dreptul la glorie, să piardă, da, dar să lupte. Nu despre asta era, cîndva, tinerețea?
I-a trecut timpul lui Arsene Wenger? Mă revoltă această abordare brutală, fără nuanță, căci, uneori, fotbalul lui Arsenal Londra atingea magia unui concert acustic în era aceasta tot mai devorată de tot ce este electronic. Iar dacă există cineva care să știe cum să readucă bucuriile elementare, domnul Wenger este acela.
Revoluția lui Arsène a sfîrșit și ea prin a deveni clasică și a da, iată, o conservatoare încăpățînare în gîndire. Dar tocmai aici e frumusețea întîmplării, tocmai aici e. Alungarea domnului Wenger n-ar însemna decît un alt triumf al celor care cumpără în contra celor care înalță din mai puțin. O voi deplînge cum se cuvine – ca pe o altă pierdere neînțeleasă a anilor noștri.
Articol publcicat și în Gazeta Sporturilor, pe 13 decembrie 2014.
