Liga 1 la fotbal seamănă tot mai mult cu o cumplită mascaradă.
Și, poate, cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla fotbalului românesc ar fi să moară puțin, pentru a reveni, cît e omenește posibil să revii dintr-o moarte, într-un integral exercițiu de onestitate.
Nici nu mai știi cum se numesc echipele acestea, de cînd au decăzut în acronime. Să le spunem, deci, conform tradiției: Craiova a predat o estetică a urîtului care mai mult de un punct chinuit nu poate să aducă, Steaua e dictată, telefonic, din pușcărie, ceea ce ar trebui să spună totul, și chiar spune.
Singura veste asemănătoare primăverii ne vine tot de pe bătrînul, greu-încercatul Giulești, unde Rapidul încearcă să se salveze, într-o probă care este în egală măsură despre fotbal și suflet. Și mai e și Viitorul… Ați văzut cum evoluează Viitorul? Să nu vă fie frică să înțelegeți că într-adevăr așa arată viitorul fotbalului românesc, exact ca în acea constatare onestă a telecomentatorului: “Dar acolo era Hodorogea!…”.
Atît mai poate prima noastră ligă și e mai cinstit să îi spunem adevărul. Nu mai ştim cine ce e. Şi pe această confuzie nu se poate ridica decît o confuzie încă mai mare. Creştem nedumeriri într-un infinit şi inutil joc de măşti sau chiar matrioşti.
În anul 1928, la Milano, la corectura ziarului “Corriere della Sera” a fost angajat un bărbat. El purta numele Dino Buzzati-Traverso. El nu şi-a părăsit redacția decît murind. Era un scriitor întîmplat într-o redacție de ziar și chiar a practicat jurnalismul, nu doar părerologia. În anul 1949, cronicile sale despre Turul Ciclist al Italiei, Il Giro așadar, i-au uluit pe cititori: ele însemnau, în definitiv, recuperarea ţării după război. Italienii îşi numesc ţara “Il Bel Paese”, ţara frumoasă. Nu greşesc. Iar Dino Buzzati nu mai văzuse niciodată pînă atunci o cursă de ciclism și nu avem date care să confirme că iubea măcar plimbările duminicale cu bicicleta. În anul acela, două legende își disputau supremația: Gino Bartali și Fausto Coppi. Nici nu mai contează cine a cîștigat, sportul nu e decît uneori despre victorii, contează că Dino Buzzati a murit tot ziarist, săvîrşindu-se dintr-un cancer în 1972. Şi mai contează că el nu şi-a trădat meseria pentru a ajunge un bust împăiat de lacheu oarecare din politică.
Şi mai contează şi că, într-una dintre cele mai frumoase povestiri scrise vreodate, un bolnav imaginat de Dino Buzzati este plimbat de la un etaj de spital la inferiorul şi tot aşa pînă în pămînt şi mai contează că adevărul că mori e atît de greu de spus. Dar e mai bine să ştii, e mai bine.
Fotbalul românesc este astăzi ca bolnavul lui Buzzati, plimbat pe tărgile insolvenţei, minţit cu drepturile de televizare, îndopat cu speranţa banilor publici, pierzîndu-şi pînă şi dreptul la a lăsa moştenire o nostalgie.
Ce îşi vor aminti copiii anului 2015 despre zilele acestui fotbal?
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, pe 4 martie 2015.
