Scumpe domnule Hrabal, sper ca scrisoarea aceasta să vă găsească în pacea eternă a unei halbe de bere în „Tigrul de Aur“. Vă cer, totodată, îngăduința de a vă relata ce se mai întâmplă cu noi, prin lume…
Scumpe domnule Hrabal, Praga este în continuare cel mai frumos loc de pe pământ, orbitoare sub cupola ei de aur, îndrăgostiții înaintează încă prin vis spre Castel, se opresc, când și când, pe Podul Carol, înnebuniți de curgerea Vltavei și se sărută, chiar dacă deznodământul nu e aici, căci dragostea nu mai e la modă, măturătorii de străzi mătură străzile, impiegații de mișcare sunt tot mai puțin, tot mai puțin prețuiți, și prea puține doamne, ba chiar și prea puține domnișoare mai cunosc astăzi mângâierea unei ștampile aplicate în acel loc anume, sunt vremuri grele pentru impiegați, sunt vremuri cumplite pentru birocrați, micii funcționari suferă, se sfârșește epoca de aur a ștampilelor, și tot mai puțini visători sunt, și tot mai puțini curajoși sunt, și tot mai puțini poeți, și tot mai puțini bunici, nimeni nici nu mai încearcă astăzi să oprească tancurile numai și numai cu puterea hipnozei, și tancurile nu se mai opresc, până și porumbeii dumitale sunt tot mai triști, nu se mai află pe lume o pace pe care să o vestească, sunt ani grei, scumpe domnule Hrabal, la Paris, da, da, la Paris e război și sunt uciși oameni, oamenii ard și nu mai e flacăra libertății în focul acesta, oamenii ard și ei nu mai sunt focuri de artificii, se lasă întunericul peste pământ, nici clovnii nu mai sunt iubiți așa cum s-ar cuveni să fie iubiți clovnii, și nu mai avem înțelepciunea de a dispera din atâta lucru, se închid circuri și noi nu știm să citim aici semnele clare ale sfârșitului, și prea puține epistole se mai trimit, chiar și vedetelor de cinema, chiar și lor, scumpe domnule Hrabal, râdem din ce în ce mai rar, de parcă timpul a săpat în noi o rană, și prin rana aceasta ni s-a scurs viața, noi nu mai știm că abia după ce o să începem să râdem – să râdem, să râdem din toată inima! – abia atunci o să fim fericiți cu adevărat, arareori mai întâlnești vârstnici care să ia lecții de dans, și trenurile nu mai au prioritate, doar singurătățile ne-au rămas zgomotoase, trăim într-un zgomot obscen, noi nu am deprins arta tăcerilor, avem mai puține ghișee în lume și mai puține casiere, dar noi tot nu tăcem, trăncănim întruna ca să uităm că nu avem pe nimeni cu care să schimbăm o vorbă, noi ne scriem nimicuri pe pereți, pereții noștri sunt de-acum virtuali, e o nebunie, nici nu ați vrea să știți, scumpe domnule Hrabal, apus e de-acum Imperiul cu toate ale sale, domnii nici nu mai știu că sânii femeilor trebuie să cunoască perfecțiunea din arhitectura unei halbe de bere, nu, nu mai știu, au pierdut măsura, Uniunea Pentru Regenerarea Moravurilor a dat faliment, până și moravurile ușoare și-au pierdut farmecul, că întotdeauna bătrânii își cheltuie averea ca să întinerească, și nu întineresc, e adevărat că acum bărbații nu se mai ofilesc așa cum se ofilesc crinii, există posibilități – oho! – să-și prelungească amurgul, agonia!, dar tot adevărat e că a crescut numărul tinerilor care s-au născut prea bătrâni, subordonații nici nu mai îndrăznesc să rupă canapelele superiorilor cu o damă, și în lume prosperă, prosperă, prosperă afacerile afaceriștilor de la pompe funebre, comerțul cu păsări cântătoare a decăzut, nu mai știm să ascultăm un cântec de pasăre cântătoare, scumpe domnule Hrabal, iar în librării găsim mai multe cărți și tot mai puțini scriitori, n-o să vă mint, numele dumneavoastră e tot mai străin, nu, nu, nu vă temeți, vă iubesc tot mai puțini, din ignoranță, desigur, dar aceia care vă iubesc vă iubesc mult, atât de mult încât ar vrea să emigreze pentru totdeauna la etajul al cincilea dintr-o frază lunga, al cărei punct vă rămâne libertatea să îl așterneți sau nu, chiar așa, chiar așa, chiar așa, scumpe domnule Hrabal.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 504 / 27. XI. 2015.
