Am ajuns, iată, la frumoasa vârstă hristică. Am treizeci și trei de ani și am fost în China, în Palestina, în Cuba și în Peru, la Jocuri Olimpice (de două ori chiar), la Mondialul Barmanilor (prin Scoția și Anglia, nu-mi mai amintesc, fiindcă na) și la trei Campionate Europene de Fotbal, la summit-uri Europa-America Latină pe la Santiago de Chile, în Transnistria și la Cannes, pe Marea Moartă și în Oceanul Atlantic.

Am făcut interviuri cu sute de actori din țara noastră (marii noștri actori) și regizori (marii noștri regizori) și oameni de cinema (marii noștri spectatori, mai ales), am avut tete-a-tete cu Zoe Saldana și am băut cafea cu actrița, am bătut palma cu Vin Diesel (dacă ați ști și dumneavoastră ce palmă grea are domnul Vin…), dar la TIFF nu călcasem până acum cinci zile. Se poate considera că, deși globe-trotter, reporter la toate sfârșiturile de lume, trăisem, în general, degeaba.

Primul meu TIFF, acum, la bătrânețe, așadar. Întâi de toate, aș vrea să sublinez atmosfera. E ceva în aer, la poalele Feleacului, dar și sus, pe deal.

Am fost la petreceri ca-n Sorrentino (aș remarca petrecerea Mastercard de la Chios, căci a fost bine, nu a fost ascunsă prin păduri, departe de drumuri asfaltate, ci dimpotrivă, central, elegant, rafinat – cel mai tare vibe). Lipseau doar girafe pe străzi și Clujul ar fi fost o Romă la apogeul marii frumuseți.

Chiar și fără girafe, Clujul strălucește. Pe străzi, festival, no. Turiștii cară de trollere, în intersecții ambuteiaje, studentele se întrezăresc din sesiune și ne bucură viața.

Trăim, la TIFF, sub un bine-venit curcubeu. Oamenii au mințile deschise și nu are nimeni treabă cu nimeni. Se merge la filme, se bea și se dansează până la ivirea zorilor, ba chiar și dincolo de acest amănunt. Someșul reflectă fețele noastre obosite și fericite și e foarte bine că e așa.

Clujul tocmai e asaltat de hipsteri, sexagenare care îl așteaptă pe Alain Delon (a venit!, se ține grozav, mon Dieu!), iubitori de cinema, bucureșteni, nemți și alți oameni cu pălării de soare. Dimineața, se poartă ochelari negri de soare, chiar și când plouă.

Hotelurile sunt pline și în general pare că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Cinefilii trec de la un cinema la altul (abia mai au timp să bea repede ceva La Mărgelatu’), se mănânca varză, se văd filme cu extratereștri și filme semi-porno, toți aleargă de colo-colo, șoferii de Uber și șoferii de taxi nu mai prididesc să plimbe cetățeni.

Dar e și altceva în toată această mișcare care nu se mai oprește. La Cluj, deși orașul se bucureștenizează vertiginos, a rămas în vigoare sfânta tihnă.

No.

Se iau interviuri în Lounge-ul TIFF powered by Mastercard, se numără momentele de neprețuit, se împart bezele, ici-colo câte un prolog la o poveste de dragoste, ici-colo câte un epilog, se ia viața în lejer pe la Casa TIFF. Și nimic nu poate clinti tihna. Cluj Arena ne veghează ca o navă de pe o altă planetă. Și încă se mai citesc ziare.

Festivalul Internațional de Film Transilvania e cel mai hip loc din țara noastră, astăzi. Și totuși tihna a rămas aici.

E o victorie a Ardealului, poate cea mai subtilă. Tiff-iștii vechi abia dacă o mai remarcă. Însă eu, debutant…

Tihna, da.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here