Patru tușe, rapide, dar adevărate din drumurile pe care tot trebuie să mi le duc, ca pe cruci.
1.
Ajung la coada românilor, în aeroport. Românii sunt fierți pe coadă! Coada e viața lor. În fața mea – o ceafă de porc la grătar, boss, în dreapta două bagaboante de pe centura Coastei de Azur, care se întorc de la produs să-și petreacă sfintele Paști în țara natală și așa. Din spate, un moș se bagă și el în seamă, pe vrăjeala comunistă: „Alo, fetele, coada e aici!“. Bagaboantele evlavioase îl iau pe moș cu tradiționalul: „Ce e, bre, te dai cocoș?!“. Apoi îl invită pe moș, în grup, să… Dar nici nu mai spun! Moșul râde ca proasta la montă și le mai înjură și el printre dinți, mai ferit, ca-n totalitarism. Ne întoarcem, uite, acasă!, abia așteptăm să sărutăm pământul sfânt al patriei, grădina Maicii Domnului.
2.
Sunt într-un avion care mă întoarce de la Nisa la București. Traversez culoarul, mânat din urmă de turma de călători nestăviliți.
Nu-mi vine a crede ochilor. Trec pe lângă trei oameni care deja s-au instalat confortabil în scaune, și-au prins și centurile și citesc! Cărți! Iată-i: un rotofei cu obrajii rumeni se dedă unei lecturi din Balzac. Femeia la treizeci de ani! O doamnă cu coc savurează un Modiano, ceva lejer. Bulevardele de centură! Și, în cele din urmă, apogeul: un bărbat atletic, probabil sportiv, citind Dulcele bar de Moehringer! Îmi vine să mă opresc și să-i strâng mâna, să-l pup pe obraji. Nu pot. Din spate mă împinge turma de călători nestăviliți.
3.
Inevitabil, sfârșesc într-un autobuz românesc. E jegos, plin de boschetari, pensionari și studenți semi-beți. O țigancă pitică, cu mustață și fes roșu cu moț. Din spate pare un copil diform. Nu e. E o țigancă pitică, cu mustață și fes roșu cu moț. O îmbârligă o pensionară să îi arate poze cu fiică-sa, măritată prin Italia cu un băiat supranumit Titi. Îi arată pensionara: poze de la nuntă, tot ce trebuie. Le are printate, frumos. Apoi îi povestește cum e pe acolo, că nu te deranjează nimeni când umbli pe stradă chiar dacă ești pitic, e treaba ta dacă ești pitic. Piticei nu-i vine a crede: zău, doamnă?! Doamnă zice că da, că zău. Vorbește română ca Răducioiu pe aeroport. Apoi începe un boschetar să-și bage în noi, călătorii, ne înjură din chiar Doamne, ne face albie de porci. Un călător îi dă un șut în dos și îi zice să tacă naibii, boschetarul mai orăcăie încă un minut, așa, și se liniștește. Apoi cobor, umăr la umăr cu un anticar bătrân. Pot să îi văd titlurile din sac. În vârf are o istorie a Bisericii Adventiste din America.
4.
Pedestru, mă reculeg într-un parc bucureștean. Stă să plouă. De pe o bancă, un cetățean îi comunică telefonic unui alt cetățean o idee care îmi ciulește urechea: ascultă la mine, zice cetățeanul de la capătul acesta al firului, nicio femeie din lume nu merită absolut nimic, cei mai proști oameni din lume, singurii de care îmi e milă sunt poeții, bă, toți papagalii ăștia care au inventat cuvinte pentru niste japițe ordinare, niște jivine care nu doar că nu erau demne de ele, dar i-au mai și umilit, i-au batjocorit și i-au lăsat faliți, depresivi și gata de pasul spre sinucidere! Muzele? Ce să spun! Josnice, mizerabile creaturi! Iată un student la litere trădat prematur în amor, îmi spun, și merg mai departe pregătindu-mă de ploaia care va cădea. Nu-l iau de guler, nu-i dau două palme, nu-i urlu, ca-n Caragiale, „Hai sictir, turbatule!“. Mergând, mă gândesc la cele auzite și, gândindu-mă la cele auzite, încep să îi dau partea sa de adevăr, e o parte consistentă aproape de absolut, studentului la litere trădat prematur în amor.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 479 / 14. 04. 2015.
