Echipa naţională chiar ne este o oglindă, aşa cum şi Arena Naţională ne este. Primul stadion al țării stă închis, fiindcă, deși construit de constructori cât se poate de vest-europeni, a fost ridicat tot româneşte, într-un amestec de încropeală, lege ca tocmeală şi exces financiar despre care vom afla cândva adevărul. Iar acum ne plasăm bățoși sub teribilul semn al fricii. Ca într-o poveste mai veche de-a lui Ion Creangă.

Echipa naţională chiar ne arată aşa cum suntem, dar şi cum am vrea să fim. Mereu a fost aşa, mereu ne-a fost oglindă: am trăit la micuţa ciupeală, jucând mărunt, temporizând, țâșnind pe contraatac, arareori ne-am arătat generoşi. Duminică, la Cluj, printre ruinele Spaniei, echipa națională a fost generoasă. E o imagine rară. Să o colecționăm, ca-n Kusturica. Să sperăm în Stanciu, care încetează, pe zi ce trece, să mai fie Nicușor. Stanciu devine cel din cartea de identitate. Devine Nicolae Stanciu, devine mare. E prea puțin?

Dar să nu uităm nici acest amănunt: chiar şi la apogeu am sfârşit tot sub bulgari.  A mers şi aşa.

Echipa naţională din care România a trăit în primul deceniu de după comunism a fost rezultatul unei politici publice, a fost rezultatul unei strategii și a fost rezultatul unei etape de dezvoltare economică și socială care nu exclusese maidanul și miile de ore de muncă de dinainte de adolescență. Așa era România: se sufoca între granițe, se simțea capabilă să trăiască măreț – vezi nopțile magice ale Italiei și chiar însuși visul american –, tânjea după recunoaștere internațională și milioane de dolari.

Apoi, a fost generația aceea care s-a irosit la adăpostul ideii că talentul poate totul, fără muncă. Talentul nu poate, însă, nimic fără muncă. Chiar și ea ne-a lăsat, totuși, EURO 2008. Am fost în tribună la toate meciurile, ziarist, suporter, nu uit ce am văzut în repriza secundă a meciului cu Olanda, decisivul. Și atunci veneam tot după două egaluri mari, cu ultimele finaliste ale Mondialului din 2006…

Am fost și în toamnă, în Ungaria. M-am amestecat, perfect clandestin, printre suporterii maghiari. Am luat gaze lacrimogene în nas, într-o luptă cu care nu aveam nimic de-a face. Mă gândeam: uite, plâng, pentru Hoban și Prepeliță. Și ce dacă era de la gazele lacrimogene? Am fost acolo, plângând.

Naționala de acum își caută și ea un rost, se mobilizează în ultimul ceas, încearcă, se zbate, fotbaliștii aceștia – unii s-au apucat de fotbal la vârsta la care alții se lasă! – vor să existe, să-și găsească un loc de muncă bine plătit, să fie respectați, să trăiască viață. Ca noi toți.

Să nu mai visăm, deci, la o Piață a Universității ca-n 1994. Hora acelui miez de noapte a trecut. Ceea ce nu înseamnă că nu e frumos și e acum. Este, doar că e altfel.   

 

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 31 martie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here