Se apropie primul titlu din istorie pentru Leicester City, şi ce se mai poate spune, în afara faptului că e cea mai frumoasă nebunie cu care suntem contemporani în fotbalul mare?

Am citit surâzând ştirea despre acel bărbat care tocmai a divorţat de soţie, fiindcă aceea nu i-a îngăduit abonamentul la meciurile „Vulpilor” pentru sezonul în curs, gândindu-se că astfel îl va menaja. Ştiţi şi dumneavoastră cum s-a chinuit, anul trecut, Leicester să scape de retrogradare. Femeia i-a vrut omului binele, iar el nu a putut să o ierte fiindcă, de la atâta bine, a ratat întâlnirea cu istoria.

Mă gândesc la omul simplu din Leicester, un oraş nu mare, dar nici mic, un oraş aşa şi aşa din Anglia, un oraș privat oricum de toate şansele de a fi vreodată în fruntea clasamentelor. Poate că nu ştiaţi, dar la Leicester funcţionează, totuși, un mare festival de comedie. Le place stand-up-comedy-ul oamenilor de acolo. Mă gândesc la toți aceşti oameni care vor să râdă.

Apoi, tot dacă nu ştiaţi, la Leicester sunt cei mai mulţi imigranţi indiano-ugandezi care au sfârșit în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Au fugit sărmanii oameni de urgia dezlănţuită de Idi Amin, unul dintre nenumăraţii dictatori psihopaţi din Africa anilor ’70. E o filă tragică de istorie, dar cum au ajuns ei tocmai la Leicester e și oarecum amuzant. Oamenii din Leicester s-au apucat să facă o agresivă reclamă negativă orașului, sfătuindu-i, prin ziare, pe imigranți să aleagă oricare altă destinație, că la Leicester e foarte rău. La Leicester au venit.

Omul din Leicester. Îi merita el pe aceşti Vardy şi Mahrez, doi băieţi care nu par prea prietenoşi la prima vedere, şi nici la următoarele, aceşti luptători cu feţele lor de bandiţi onorabili, cum doar în marele cinema al lui Sergio Leone am mai văzut. Îl mai merita omul din Leicester şi pe Claudio Ranieri conducând, cu aerul unui bunic deloc ţăcănit, această gaşcă de incredibili. Mă gândesc la acest titlu pe care omul din Leicester îl merită aşa cum mă gândesc la acel unic titlu câştigat în Formula 1 de domnul James Hunt, la 1976, dacă tot a reînceput Marele Circ. Deşi ştim toţi adevărul: că Marele Circ, de fapt, nu prea mai poate, totuşi, să înceapă, adică să se întoarcă la omul dinainte de maşină.

Mă gândesc la Leicester şi la ce înseamnă verbul „a aparţine”. Ar mai fi aşa ceva posibil astăzi în România? O asemenea echipă? Unde? La Iaşi? La Timişoara? La Craiova? La Ploieşti? Nu mai e posibil. Și nu e deloc de râs. Suntem, de la Voluntari la Chiajna, în plină și foarte tristă epocă ilfovizantă a fotbalului nostru mic – fotbalul de azi pe mâine în trena bulei imobiliare.

 

 

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 23 martie 2016.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentOglinda
Articolul următorObsesii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here