Când din redacția “Charlie Hebdo” s-a lăsat doliul peste Paris și mai departe peste întreaga Europă umanistă, am tăcut. Într-un grup de oameni care urlă, prefer întotdeauna tăcerea. Se urla de la dreapta, cum și de la stânga se urla.
Am văzut atunci oameni rezonabili fanatizându-se, fiind cuprinși subit de profeții apocaliptice, radicale, am văzut atunci oameni îndrăgostiți atroce de ideile lor nerevizibuile, buni cetățeni ai secolului selfie. Continuam să tac.
Sunt, totuși, ziarist, mi se cere să iau asupra mea fiecare zi, să mă gândesc la ea, la evenimentele ei mari și mai mici, să le deșir, să le văd adâncurile și să spun mai departe ceea ce văd. Am scris un articol într-un ziar din provincie în care mărturiseam cât se poate de scandalos că nu am relatat despre toate acestea, fiindcă pur și simplu nu știam ce să spun, fiindcă eram depășit de magnitudinea convingerilor contemporanilor mei.
Apoi, am făcut un gest minim: am plecat la Paris să văd cu ochii mei încotro duce epoca. Nu m-am simțit bine pe marile bulevarde pe care patrulau tineri în uniforme cu mitraliere la piept, deloc nu m-am simțit bine.
Au trecut câteva anotimpuri, în care am tot observat cum pronumele personal “eu” tot crește în oameni, ca un cancer. Pronumele personal “eu” era, tot mai des, urmat de verbul a ști – la un prezent continuu. Nu era, deci, orice fel de prezent, era un prezent copleșitor, care implica și trecutul, și viitorul. Eu știu, eu am știut, eu voi ști! Nu mai era loc de îndoieli. Mi s-a făcut tot mai frică, și mi-am tăcut și această frică.
A venit toamna. Aflu că Europa este cotropită de “barbari” care fug din Siria ca să ne omoare, că să ne arunce catedralele în aer, oameni care sunt simple piese de șah, pioni!, pe o tablă controlată deopotrivă de ISIS, de americani și, desigur, de evrei. Are sens, îmi spun, foarte bună idee, tipic evreiască!, să slăbești islamismul în lume forțând islamizarea Europei! Genial! Cum de nu s-or fi gândit mai devreme? Uite că totuși nu sunt chiar așa de inteligenți!
Mă surprind dezgustat de oamenii care nu au niciun pic de înțelegere a fenomenelor istorice ample, de cei care judecă doar în cuvinte articulate, de cei care operează doar cu blocuri unitare, fără fisuri – teroriștii, americanii, evreii… Îmi reprim dezgustul. Fac un apel la propriul calm, îmi cer mai multă luciditate. E greu să rămâi întreg la minte la începutul mileniului al III-lea. Încerc.
Am locuit o vreme în Orientul Mijlociu și sunt foarte departe de a iubi cultura arabă, nu mă feresc de această mărturisire, căci cred că e dreptul nostru să alegem ce cultură iubim atât timp cât nu urâm niciuna. Dar sunt, totodată, întotdeauna, de partea celor slabi.
Ziarist, om supus întotdeauna drumurilor, om condamnat la drumuri, cum aș putea să le fiu în contra acestor hobbiți care călătoresc prin Europa ca printr-o dramă?
Fac un nou gest jurnalistic minim: merg în Gara Keleti, la Budapesta, să îi întâlnesc pe refugiați, să îi privesc, să le strâng mâinile, să îi ascult. Sunt depășit de ceea ce întâlnesc. E un Turn Babel plin cu povești, care mai de care mai minunate, mai tragice, mai de neînțeles. Plec și mai nedumerit. De ce acum? Dar de ce nu acum?
Cine sunt acești oameni? Ei – cei pe care i-am văzut cu ochii mei – nu sunt săraci, ei sunt oameni dintr-o fostă clasă de mijloc spulberată de război. Ei vor să ajungă în Germania pentru că Germania i-a anunțat, deschis, că îi primește. Ce știm noi despre Șiiți? Despre Sunniți? Ce știm noi despre Palmyra? Ce știm noi despre ISIS? Ce știm noi despre Coran? Cât știm despre continente întregi? Cât de puțin? Fiind tot mai superficiali, ne credem tot mai informați. Nu suntem.
Oamenii aceștia cunosc acest cuvânt – “Germania”, îl încarcă de sensuri pe care și le transmit unii altora. Și nu subestimați forța unei făgăduințe! Așa s-a scris, în definitiv, toată istoria lumii.
Am ajuns în Gara Keleti și am nimerit, iată, într-un Exod. Era primul Exod în care nimeream, nu știam ce se cade și ce nu se cade să faci în astfel de momente.
Am tăcut, din nou, i-am privit pe acești oameni: erau oameni care voiau să trăiască, nu să moară. Nu peste mult au plecat pe jos spre Germania, cu o putere care numai din acel cocktail invincibil de disperare și speranță poate veni.
Istoria pășește întotdeauna în urma demografiei. Cum va arăta Europa peste zece ani? Cel mai bun prieten al meu are optezci și cinci de ani. Îi pun această întrebare, deși știu deja ce îmi va răspunde. “Mă tem că această problemă, dragul meu, te privește mai degrabă pe dumneata”. Așa este: Europa va fi mai departe a celor care vor supraviețui.
Vorbim apoi despre insula extremiștilor de centru, în care demult obișnuiam să trăim mult mai mulți. Nu mai avem multe pe insula noastră – am închis și hotelul!, râdem – și vom rămâne tot mai singuri privind cum de pe insula noastră se îndepărtează bărci pline de oameni gata să se înregimenteze în teribilele armate de dreapta și de stânga ale viitorului recent. Trăim această tragedie a unei singurătăți tot mai ample. Tăcem. Ne închidem telefoanele și ne gândim mai departe.
Mă hotărăsc să plec în America Centrală, dacă suntem într-adevăr în anul 1935, nu în 2015, cum ni s-a tot părut. Chiar se va întâmpla? O să fiu și eu un refugiat? Nu suntem toți refugiați? Ce se întâmplă cu noi? Nu știu.
Nu poți despărți istoria de demografie, nu poți despărți istoria de morală, deși omul a dat și Auschwitz-ul și Hiroshima, și nu se va opri, nu poți despărți istoria de bomba atomică a întâmplărilor care schimbă cursuri prestabilite, istoria nu se dictează niciodată doar în culise, istoria e făcută de oameni vii, de alegerile lor, de credințele, de visele și de deznădejea lor. Culturiile se înalță și se prăbușesc, și toate acestea au legătură cu oamenii. Cum arată oamenii timpului nostru? Așa va fi ceea ce urmează – după chipul și asemănarea lor.
Mă gândesc să îl sun din nou pe prietenul meu interbelic și să îi spun că totul este greșit, că omul se învârte într-un cerc, că această istorie a greșelilor pe care o tot repetăm nu duce nicăieri, îmi scot telefonul, încep să formez numărul, bate vântul, mă uit în jurul meu și constat: a venit toamna.
Un băiat – nu are mai mult de șapte ani – aleargă cu un ghiozdan în spate chiuind. Bag telefonul la loc în buzunar. Habar n-am unde vrea să ajungă. Îl urmez.
