Acasă Portrete Nebunia lui Misuzu

Nebunia lui Misuzu

1792
0

O  fată din Tokyo a venit la Bucureşti să studieze manelele. Da, îşi dă doctoratul în manele. Şi mai vrea să facă şi business: încearcă să îi convingă pe manelişti, dar şi pe lăutarii tradţionali, că ar fi o idee bună să meargă cu ea şi să cânte în Japonia.

Misuzu Hayashi are 31 de ani, este din Tokyo, dar locuieşte pentru o vreme în Bucureşti, mai exact în exotica zonă a Pieţei Trapezului, tocmai în Sălăjan. A fost căsătorită timp de doi ani cu un român, Adi, pe care îl descrie, retrospectiv, aşa: “un manelist cu adidaşi şi lanţ”. Şi chiar a chemat-o în acte Misuzu Stancu! E divorţată şi, de curând, a apărut în videoclipul piesei “Calmantul meu”, de Sorin Copilul de Aur. A ajuns dintr-o întâmplare: se dusese să îl convingă pe Dan Bursuc să îi dea pe mână nişte artişti care să se producă în baruri din Japonia. Dar acest Bursuc s-a gândit ce s-a gândit şi nu prea i-a convenit să fie Misuzu intermediar, aşa că, pentru amuzament, a invitat-o mai bine să apară în clip, ea a acceptat, tot pentru amuzament, şi a rămas că el se mai gândeşte în chestiunea Japoniei. Şi, cu toate acestea, Misuzu nu este manelistă. Să vă povestesc.

1 ianuarie 1913, într-o zi de miercuri

Este  încă o zi îngrozitoare pe platforma industrială Pipera. Mă uit, fără niciun rost, către o anumită parte a colegilor mei, hamsteri din noul mileniu, care tocmai varsă un camion de ştiri, la fel cu celelalte camioane de ştiri vărsate în toate redacţiile, în site. Nu pot să mă concentrez. Mă gândesc, ca să vedeţi şi voi la ce mă gândesc!, la ce îi scria Franz Kafka lui Felice Bauer la Berlin, la 1 ianuarie 1913, într-o zi de miercuri: “Şi-n după-masa asta, capul meu prea nerod este greu, confuz şi-mi zvâcneşte puţin deasupra ochiului stâng; şi astfel trebuie să ies în lume. Pentru oameni sunt în continuare destul de bun, deşi mă aflu oarecum în cea mai bună stare a mea, tot nu le aparţin.” La asta mă gândesc: că măcar nu le aparţin.  Mai târziu voi ajunge la Muzeul Ţăranului Român, la o dezbatere despre Muzeul Culturii Romilor. Nu am nicio aşteptare. Se lasă seara peste Bucureşti. E urât. E ora la care corporatiştii pornesc spre casele lor în maşinile lor.

Ziarist de presă scrisă

Am început să îmbătrânesc. M-am surprins purtând vestă! Şi aşa, reporter bătrân, cu vestă, mă uit în jur. E plin de oengişti, ziarişti, profesori universitari, politicieni tineri, minoritari etnic şi sexual, meşteşugari, oameni respectabili, deschişi către timpul lor. Identific, fără să vreau, trei subiecte de presă scrisă, refuzând să înţeleg că presa scrisă e un cadavru cu prea mulţi paraziţi, naufragiat în fabrici unde se fac şedinţe, nu ziare. Refuzând. Măcar nu le aparţin. Misuzu e primul dintre aceste subiecte. Cum să nu vezi că o asiatică participă în sud-estul Europei la o dezbatere despre Muzeul Culturii Romilor? Ne prezentăm, deci, schimbăm câteva cuvinte în limba engleză. Râde foarte rezervat, asiatic, când îi spun că sunt ziarist de presă scrisă. Râzi, Misuzu, râzi, că e de râs!

Printre olandezii beţi

Ne vom întâlni peste două zile, chiar în ziua marelui meci dintre Steaua Bucureşti şi Ajax Amsterdam, în Centrul Vechi. Vom dejuna târziu şi ea îmi va povesti viaţa. Vom ocoli olandezii beţi care ne întâmpină cu entuziasm – olandezii beţi au tendinţa de a fi excesiv de entuziaşti -, şi vom evita, în ultima clipă, o declaraţie în direct la o televiziune cu profil sportiv.

Misuzu, aşadar. 31 de ani. Divorţată. O pasiune deschis afirmată pentru România. Cum şi de ce? Nu ştie ea că aici un om de afaceri japonez a murit sfâşiat de maidanezi? Nu ştie ea că aici o studentă japoneză a fost omorâtă de un aghiotant de taximetrist la liziera unei păduri? Ba ştie. Nu îi e frică de maidanezi. Are o haită (e adevărat, mai mică decât acum câţiva ani) în faţa blocului, se înţeleg, iar dacă e nevoie, taximetriştilor, dar şi aghiotanţilor lor, le-ar putea spune ceva din Florin Salam, ceva care sigur le-ar domoli avântul: „Sunt cea mai a dracu fiară/ Eu sunt bomba nucleară”.

Pioniera

Misuzu a lucrat în Japonia –a schimbat mai multe meserii. A trecut şi prin media. A strâns nişte bani (e curios, dar se pare că în Japonia munca e plătită) şi a plecat în lume. A fost peste tot. Şi în Peru, şi în Africa de Sud, şi în America de Nord. Din Europa nu a vrut să vadă Vestul, are destulă civilizaţie în Tokyo (a făcut, fireşte, o excepţie pentru Londra, care, cum se ştie, nu e un oraş, ci o ţară)! A venit, ca o pionieră, în sud-estul continentului. S-a plimbat singură prin Ungaria, prin Bulgaria, prin Serbia, prin România. Cel mai mult i-a plăcut la Bucureşti. Era anul 2007. Şi-a promis că va reveni. Misuzu are două surori, mai mici. Mama ei practică acupunctura. Tatăl ei este funcţionar. În Tokyo locuieşte cu una dintre surori într-un apartament închiriat.

Copiii globalizării

S-a întors şi, ce să vă mai spun, s-a îndrăgostit şi s-a măritat. Şi-a luat soţul şi s-au stabilit la Tokyo. N-a mers, s-au consumat în războaie domestice până când nu a mai rămas şansa niciunei păci, nici măcar a unui armistiţiu, între ei, au divorţat (tatăl lui Misuzu nu i-a spus, dar el, ca majoritatea taţilor de fete, proorocise de la început neferictul deznodământ), el a plecat în Germania, ea s-a tot gândit la România. A rămas şi cu un vocabular românesc de bază: spune cu acurateţe „scaun”, „masă”, ba chiar şi „sărmăluţe”. Misuzu nu are nicio religie. E un perfect om postmodern. Fostul ei soţ era ortodox, nu erau căsătoriţi la biserică, aşa că şi-a luat, civil, numele înapoi, şi-a şters lacrimile şi asta a fost. Acum e într-o nouă relaţie – tot cu un român, un băiat din Sălăjan. Absolventă la Waseda University, Misuzu a optat apoi pentru Hitotsubashi University. S-a hotărât să facă un doctorat în antropologie. Ce ziceţi de tema “Fenomenul manelelor”? Şi iat-o înapoi la Bucureşti, încercând să intre în anturajul maneliştilor, dar şi al muzicienilor tradiţionali, vechii noştri lăutari. Se gândeşte să îşi facă un business: să îi ducă să cânte pe la bauri în Tokyo.  Simte potenţialul. “Vrei să faci bani?”, o întreb. “Am bani”, îmi răspunde, şi nu pot să văd niciun indiciu despre adevăr pe faţa ei ovală. Nu vrea să facă bani, vrea să aducă oamenii mai aproape unii de alţii, să ajute culturile să se cunoască. Nu vreau să îi contest imaginaţia, nu vreau să o suspectez de ipocrizie, mă îmblânzesc. “Misuzu Hayashi, eşti şi tu un copil al globalizării”/ “Sunt”.

De partea şi în contra lui Murakami

Dialogul acesta adevărat a avut loc în amurg, între doi străini care traversau spre despărţire piatra cubică din centrul oraşului Bucureşti. Unul se întorsese din Chile şi îşi făcea planuri pentru o utopie la Havana, celălalt nu mai ştia dacă acasă e în România sau în Japonia. Doi străini care au vorbit despre literatura japoneză. Mie îmi place Haruki Murakami, ei nu, eu găsesc că începutul la “1Q84”, cu un Janacek ascultat într-un taxi de o femeie care se pregăteşte să ucidă este cel mai bun început de roman din istoria recentă, ea e de părere că Murakami este supralicitat şi că nu este reprezentativ pentru Japonia. Am vorbit despre “Pădurea norvegiană” şi sinucidere. “De ce preferă japonezii să moară aşa?”. Da, am căutat o oră răspunsuri la întrebarea aceasta.

Epilog

Misuzu a luat apoi metroul, în direcţia “1 Decembrie”. Iată o niponă în centrul Bucureştiului spunând: “Mă duc acasă, staţia de metrou 1 Decembrie”. Nu am mai văzut-o de atunci. Mult mai târziu, înspre ziuă, după ce s-a sfârşit bucuria suporterilor, bura. M-am aşezat pe o bancă şi am început să scriu aceste cuvinte: “Nebunia lui  Misuzu”.

519.299 de vizionări avusese până ieri, pe youtube, clipul melodiei “Calmantul meu”, cântată de Sorin Copilul de Aur, în care apare şi Misuzu Hayashi

Articol publicat în Adevărul, 28 februarie 2013

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here