România, mileniul al III-lea: Ionela Ciobanu a avut nevoie de mai mult de un deceniu pentru a dobândi, de la statul român, acte de identitate. Are patru copii. Ultimii trei nu existau în urmă cu zece ani, când a început lupta birocratică pentru existență. Nici copiii ei nu au – deocamdată – acte de identitate. Chiar și așa, fără certificat de naștere, Eduard, primul fiu al Ionelei, a mers la școală și a terminat clasa zero. Învățătoarea spune că era cel mai bun din generația sa. A primit și o diplomă. I-a fost furată, când le-au spart bordeiul din mahalaua Pălămidei, în Valea Seacă, județul Bacău. Le-au furat și geamurile de la bordei. După asaltul asupra bordeiului, în august 2015, familia Ionelei s-a mutat la Onești, la un unul dintre frații partenerului său.
Această istorie este adevărată, deși pare un fragment de roman realist-magic, în care totul este aproximativ, oamenii nu știu nici măcar ce vârstă au, ca și cum timpul n-ar trebui să existe, iar autoritățile care ar trebui să îi ajute sunt – la rândul lor – o cumplită ficțiune. Sau, poate, mai degrabă, o cumplită non-ficțiune, consecințele non-acțiunii lor fiind teribile.
Această istorie adevărată este așa: în România trăiesc oameni fără identitate, nici măcar certificat de naștere nu au. Câți sunt? Nimeni nu știe cu siguranță. Oficial, ei nu există. Există desigur estimări, există un Registru Național de Evidență a Persoanelor. În el, la începutul lunii octombrie, anul 2015, figurau peste 150.000 de români cu vârsta de cel puțin 14 ani care nu au acte de indentitate! Iar oamenii aceștia trăiesc, se îndrăgostesc, iubesc, au copii. Nici copiii lor “nu există”.
Oamenii fără identitate supraviețuiesc la periferii, din nimic. Muncesc cu ziua, dacă are nevoie cineva de muncă. Sunt alungați și din spitale. Ar fi frumos ca acum să scriem că există medici care consideră că – dacă un om se află în fața ta – apoi aceasta este o probă suficientă pentru a constata că e viu, că îl doare, dar adevărul e că și medicii trăiesc tot după regulile birocrației. Birocrația nu crede în lacrimi.
Uneori comit infracțiuni, iar atunci infernala mașinărie a statului se pune în mișcare și primesc acte în regim de urgență. Statul – are dreptate domnul Max Weber când rezumă puterea statală la monopolul utilizării forței coercitive – nu îi poate condamna pe cei care nu există.
La sfârșitul acestor vieți, ca noi toți, mor. Chiar și preoți care să îi îngroape se găsesc greu. Nici slujitorii lui Dumnezeu nu mai cred în lacrimi.
Aceasta este istoria Ionelei Ciobanu și a copiilor săi, acestea sunt paginile unor destine care par decupate din “Mizerabilii” și azvârlite în mileniul al III-lea. Ca să ascult această poveste, să o înțeleg și să o spun mai departe, am mers de la București la Karlstad, în Suedia, și de la Karlstad înapoi la București. 5.376 de kilometri. De la București am mers apoi la Valea Seacă, în județul Bacău, într-un loc căruia i se spune Pălămida, la liziera sfârșitului pământului, așa că această distanță se măsoară altfel. Adevărul e că am călătorit înapoi câteva secole. De la Valea Seacă am plecat, mai departe, spre Onești. Epilogul acestei epopei s-ar putea scrie, cândva, dacă sfârșitul va fi fericit, la Londra.
1. Pălămida
De comuna Valea Seacă aparțin patru școli. Cum treci de a treia se face o ulița la stânga – aparent, către nicăieri. Înaintăm greu, e ca și cum am fi într-o mașină a timpului – mergem în trecut. La ultimul bordei pe dreapta stau Alin și Ionela (abia ce s-au întors din Suedia, de la cerșit). Ultimul. Mai departe e doar pădurea.
Bordeiul stă să se prăbușească. Începuseră o construcție nouă – o casă de oameni, pe care au abandondat-o. La bordei nu mai au nici geamuri. Ridic problema absenței cestora, Alin îmi răspunde că au fost furate cât au fost ei în Karlstad. Lăsase copiii în grija mamei sale. Bătrâna s-a îmbolnăvit, însă, și a ajuns la spital. Copiii i-a luat un frate de-al lui Alin, acolo, în sat. Atunci le-au furat geamurile. “Cine?”, întreb. “Unii”, îmi răspunde. I-au furat și diploma copilului – diploma care atesta că elevul Eduard Ciobanu avut rezultate excelente pe parcusul anului școlar 2014-2015, cât s-a aflat în clasa pregătitoare (clasa zero).
Legislația care reglementează învățământul românesc este ambiguuă. Nicăieri nu este stipulat că un copil care nu are certificat de naștere nu poate fi înscris în sistemul de educație. Dar – de facto – aceste înscrieri nu au loc.
De regulă, soarta unor copii ca Eduard este pasată între autoritățile statului român, pentru a nu fi rezolvată de niciuna dintre ele sau a fi rezolvată cumplit de tardiv. De regulă, în realitate, soarta unor copii ca Eduard se află la mâna oamenilor din sistemul de învățământ. De regulă, părinții copiilor ca Eduard Ciobanu sunt analfabeți, ei nu vor completa cereri-tip, ei nici măcar nu știu care sunt beneficiile pe care le poate aduce școala.
În școli funcționează acest început de soluție: copiii sunt scriși într-un caiet special, în așteptarea dispozițiilor judecătorești care să consemneze înregistrarea tardivă a nașterii și eliberarea certificatului de naștere (dacă nu are loc la un an de la naștere, această înregistrare se poate face doar printr-o hotărâre judecătorească). Ei nu figurează în catalog, dar nu sunt împiedicați să vină la cursuri. Dacă își dobândesc actele, o comisie specială a instituției de învățământ le evaluează performanțele din această clandestinitate școlară și le echivalează (sau nu) cu ale colegilor din catalog.
Lui Eduard i s-a îngăduit să frecventeze clasa zero. S-a întâmplat așa pentru că au existat mai mulți oameni, printre care un mediator școlar care cântă pe la nunți ca să își asigure traiul și o învățătoare pensionată și blândă care încă predă în Valea Seacă, o învățătoare pentru care nu contează actele, ci, pur și simplu, copiii. Deocamdată, însă, este august, iar acești oameni sunt pe la treburile lor. E vacanța de vară.
Soarele dogorește peste Pălămida, nu bate vânt. Intrăm în bordei. Acoperișul se tot apropie de podea, urmând o lege a gravitației care acționează în toate casele oamenilor atât de săraci.
Copiii – Eduard, Ilaria, Abel – strigă unul la altul în limba romani cuvinte care pentru noi rămân fără înțeles. Nu știm limba romani. Eduard a învățat românește abia la școală.
“Am prieteni și românești, și țigănești”
Eduard (7 ani), copil fără certificat de naștere
Mai greșește unele cuvinte, dar știe de fiecare dată ce vrea să spună. Își stăpânește emoțiile – cum îmi imaginez că fac actorii bătrâni – și când dăm drumul camerei să îl filmăm auzim că acolo e bine, învață carte. Eduard știe că dacă nu va mai învăța o să fie prost. Nu vrea să fie prost.
Facem fotografii. În curte, bunica lui Eduard, mama tatălui său, stă așezată turcește și e gata să ne povestească istoria Pălămidei din timpuri de demult, de pe vremea bunicului ei. Familia lor e aici din secolul al XIX-lea. Ar vrea să fim noi oamenii lui Dumnezeu și să avem o putere mare să dăm “cercificatele” copiilor, să meargă și ei la școală, să nu se mai chinuie. Ai ei au stat destul în Pălămida. Vrea să mai trăiască să îi vadă oameni în toată firea, să se descurce altfel în viață. Abel se joacă în legea lui. Intră într-un geamantan imens rămas desfăcut în curte. Pe mânerul geamantanului atârnă încă o etichetă care atestă că bagajul a fost cândva în cala unui avion. Abel nu e atent și geamantanul se închide, prinzându-l înăuntru. Ionela îl desface și-l ceartă din deget, Abel scoate capul din geamantan, râde. Eduard vorbește camerei de filmat. Are ochii mari, negri, care trădează începutul unui temperament melancolic.
2. Orașul Soarelui
Merg de la Stockholm la Karlstad, într-un tren care nu gonește, lăsând călătorii să se bucure pe îndelete de frumusețea aspră a Suediei. Se sfârșește luna iulie. Este foarte cald pentru oamenii Nordului. Eu aproape tremur de frig. Când am aplicat pentru bursa care face acest text posibil (http://ffff.ro/noutati/bursele-superscrieri/6-echipe-de-jurnalisti-primesc-burse-de-12-000-de-euro-pentru-a-radiografia-sistemul-de-invatamant/), Ionela Ciobanu locuia în localitatea Valea Seacă, județul Bacău, și nu avea niciun act de identitate – avea să fie ușor de găsit, unde să se ducă?
Între timp, cu buletinul eliberat în primăvara acestui an (primul ei buletin – la șaptesprezece ani de când ar fi avut dreptul la unul) a plecat în Suedia, la partenerul său. M-am întunecat: mi-a fost frică, o frică pe care reporterii o cunosc bine – să nu le pierd urma, să nu îi ratez, să nu îi întâlnesc niciodată. Am luat primul avion spre Stockholm. Apoi am urcat în acest tren.
Karlstad înseamnă “Orașul soarelui”, are 87.000 de cetățeni, o universitate, o catedrală și două ziare care încă se tipăresc și se citesc, în disprețul crizei globale a presei scrise. În ultimii ani, pe străzile sale liniștite, a început să se întâmple așa: în fața magazinelor centrale și a centrelor comerciale de la periferie au apărut bărbați și femei care stau în genunchi, cu capul plecat și un pahar de plastic în fața lor. Au venit țiganii (http://www.vn.se/article/tv-svenskarna-gor-barnen-till-tiggare/) – nu nu e nimic peiorativ în acest cuvânt.
Suedezii trec pe lângă ei și uneori le aruncă în paharele de plastic monezi, coroane de valoare mică. Am venit în Karlstad să aflu ce se află în spatele acestor oameni care stau în genunchi cu capul plecat.
Am emoții. Nu e bine – reporter – să ai emoții, dar am. Nu i-am mai văzut pe oamenii despre care voi scrie, dar nu va fi greu să ne recunoaștem, întotdeauna recunoști oamenii despre care trebuie să scrii. Ne-am înțeles telefonic cu privire la întâlnire – cât te mai poți înțelege telefonic cu cineva în anul 2015. Ne îmbrățișăm pe peron. Călătorii trec pe lângă noi și se miră. Eu stau o clipă îmbrățișat cu un bărbat pe care îl văd pentru prima dată în viața mea. Un țigan care cerșește în Karlstad. E un bărbat nu înalt, dar puternic. Din profil seamănă unui corsar. În dreapta noastră, femeia lui aproape că zâmbește. Femeia își ține palmele încrucișate și degetul mare al mâinii drepte îi mângâie degetul mare al mâinii stângi. Și ei au emoții. Îmi urează bun-venit.
Mergem într-un bufet, Alin îmi oferă o cafea. Nu am puterea să îl refuz. Ei doi nu vor nimic, îmi spun că nu le trebuie nimic, dar nu îi cred. Știu să recunosc priviri ca ale lor: nu au bani. Există ceva cumplit, greu de îndurat, în privirile oamenilor care n-au. Îi ascult. Cuvintele lor se rostogolesc ca o avalanșă. E foarte greu să pui o ordine cronologică în întâmplările – cele mai multe dramatice – care au fost viețile lor.
Începutul este în Dobrogea. Ionela este orfană de mamă. Nu-și amintește cum arăta mama sa. Era prea mică atunci când a murit. A rămas în grija tatălui. Mai are două surori, dar nici de ele nu-și mai amintește. După ce a rămas orfană, tatăl Ionelei s-a recăsătorit și nu s-a mai îngrijit de ea. Femeia folosește acest verb despre care ați mai auzit poate în basmele copilăriei în care apare o mamă vitregă: “M-a gonit.”
Reconstituirea faptelor – din amintirile Ionelei și a femeii care a “adoptat-o” – ne arată că tatăl său a urcat-o într-un tren, i-a dat o pâine să aibă, și a lăsat-o așa în viață. Apoi a dispărut. Copilul – să tot fi avut atunci vreo cinci-șase ani – s-a pus pe plâns. Tot cu acel tren călătoreau niște țigani din Valea Seacă de Bacău care mergeau la muncă, la CAP-uri, la câmp, cum era pe atunci. Ei au coborât la Cogealac, județul Constanța. Văzând-o pe Ionela că e rătăcită și plânge, un controlor a luat-o de-o aripă și a dat-o jos în gară, crezând că e cu una dintre familiile de țigani. A luat-o o femeie, soția șefului de echipă a țiganilor plecați la cules de vie. Ei n-aveau copii ai lor, dar luaseră să crească o fată, tot pierdută, tot găsită, tot fără acte. Și orfanele au prins imediat drag una de alta. După ce au luat cele două copile, ca-n povești, li s-au născut trei copii ai lor.
Ionela a ajuns în Valea Seacă. Tatăl său “adoptiv” a început să îl caute pe tatăl biologic, a dat de veste peste câmpiile Dobrogei, dar a durat ani buni până l-a găsit. Între timp, sora vitregă a Ionelei a început să se simtă tot mai rău. Femeia care le-a adoptat a mers cu ea prin spitale, până a aflat că sora vitregă a Ionelei avea virusul HIV. Trecuse de mult Revoluția, începuse nebunia tranziției, tot mai mulți copii mureau de SIDA în România. Printre ei, și sora aceasta întâmplătoare a Ionelei. Popa abia dacă a vrut s-o ducă la groapă, creștinește. Când a început să alerge după acte, mama vitregă a Ionelei a auzit de la un reprezentant al statului român aceste întrebări: “Da’ ce ești tu femeie, casă de copii? Îi strângi pe toți de pe stradă? Cine te crezi?”. Și a dat-o pe ușă afară. Tatăl biologic al Ionelei a apărut pe la sfârșitul anilor ’90, cu gândul să o ia înapoi acasă. I-a tot păcălit pe părinții adoptivi ai fetei că le dă actele să poată să meargă și copila la școală. Mințea. Nu avea ce să le dea. Apoi, deodată, a dispărut din nou. N-a mai apărut niciodată. Povestea rămâne mutilată de ceață.
Ionela a crescut, a avut un iubit – Dafinel. A născut o fiică – ajunsă acum la vârsta adolescenței. Primul ei copil a rămas în grija tatălui. Ionela l-a cunoscut apoi pe Alin, și-a refăcut viața cu el. Acesta a început să se agite să îi scoată acte. A făcut totul singur, ba chiar în contra autorităților. E o epopee juridică – ar trebui să scriem un tratat de specialitate! – pentru un asemenea caz de înregistrare tardivă a nașterii (n.r. – istoricul acestor încercări juridice poate fi consultat, cu documente, cu acte!). Căci, în speța Ionelei Ciobanu nu se știa unde este îngropată mama biologică, nu se știa nimic de tatăl biologic, nu se știa unde s-a născut, nici când. Alin a aflat totul.
El a mers – ca un detectiv – să refacă tabloul care au fost primii ani din viața Ionelei. “Eu, ca persoană fizică, mergeam și mă interesam peste tot. Și ei, de la Primărie, cu dreptul și obligația de a merge, nu mergeau, că nu-i interesa”. El a aflat că cele două surori (biologice) mai mici ale femeii sale au fost adoptate (nici ele nu aveau acte!) de un unchi de-al Ionelei: “Era un unchi de-al ei cu nevasta, și nici ei n-aveau copii. Le-a luat pe astea două fete, deci pe surorile lu’ Ionela, dar fără acte. La vreo câteva luni de zile a murit femeia la unchiu’, cum s-ar zice, și omul le-a dat – una e în localitatea Crucea, din Tulcea, și una e prin Râmnicu de Jos, tot în județul Tulcea.” Ionela nu le-a revăzut. Alin însă: “M-am întâlnit eu cu ele, că n-aveam bani să merg și cu Ionela, m-am dus, am căutat din maternitate în maternitate, tot județul Tulcea și tot județul Constanța, să pot să găsesc o rădăcină, ceva de unde să încep. Și întâmplător m-am găsit cu o persoană care căuta aceeași poveste. Și era tatăl adoptiv la fata aia mai mică, Mihaela. Dar omul avea bani, a plătit să facă testul ADN…”. Acest test – destul de complicat – care determină identitatea unei persoane, inclusiv data nașterii, costa acum zece ani aproximativ douăzeci de milioane de lei vech. Acești bani ar fi trebuit să fie – conform prevederilor legale – plătiți de Primăria Valea Seacă, unde domicilia Ionela Ciobanu. Dar autoritățile locale au refuzat atunci să facă acest efort financiar, motivându-le Ionelei și lui Alin lipsa fondurilor. Primăria din Valea Seacă nu a răspuns niciuneia dintre solicitările noastre de a lămuri problema persoanelor fără identitate din comună.
Era 2004. De atunci, Ionela a născut alți trei copii – toți au rămas, la fel ca mama lor, fără acte. Doi băieți – Eduard, cel mare, de șapte ani, Abel, cel mic, de trei ani. Între ei o fată, Ilaria, de cinci ani. Fata a fost înregistrată – în fals – pe numele unei cumnate (Alin e dintr-o familie cu șapte frați. Când i-a venit sorocul nașterii, Ionela a luat buletinul cumnatei și așa a fost primită la spital. Această fiică a ei este singura care are certificat de naștere. Problema a fost că acea cumnată a mai născut un copil în același an, la o distanță de doar șase luni. Așa a început statul român să se interseze de situația Ionelei Ciobanu.
V-am spus că e ca în “Mizerabilii”! Pâinea furată de Jean Valjean era acum un copil înregistrat pe numele unei alte femei. Totul într-o încercare disperată a unei mame de a da o identitate fiicei sale! Copiii care nu există nu primesc alocație, nu au drepturi în sistemul de sănătate, și nici școală nu prea pot face. Cercul sărăciei este definitiv.
CIFRĂ
24 septembrie 1984 este data de naștere a Ionelei Ciobanu, o dată stabilită de autoritățile române treizeci și unu de ani mai târziu.
În luna iulie, în Suedia se înnoptează greu. Zilele sunt tot mai lungi, soarele rezistă până la miezul nopții. Traversăm “Orașul Soarelui” către un câmp, unde stau țiganii în rulote și mașini mici. Alin știe bine Karlstad-ul. Aici s-a stabilit, de ceva vreme, una dintre surorile sale, care a făcut și facultate și lucrează acum ca translator. În familiile de romi cum e a lui Alin, fetele au mai multă carte decât băieții, pentru că băieții se duc la muncă și le sprijină să-și facă un rost. Mai târziu, fetele le întorc, pe cât posibil, serviciul.
Prima dată când a venit în Karlstad – e mai bine de jumătate de deceniu de atunci – Alin cânta la un acordeon. Mergea. Există o stradă plină de terase, unde suedezii se desfată când clima le îngăduie. Dar a picat și treaba asta. A venit inflația de cântăreți. Așa a ajuns Alin să cerșească. Face 150-200 de coroane pe zi, în jur de douăzeci de euro. Doarme într-o mașină Nubira break, acolo, pe câmp. L-a costat câteva sute de euro. Nu circulă cu ea. Reușește să trimită acasă, la copiii și la mama sa, în fiecare săptămână aproape cincizeci de euro. Ca să reziste în Nord, Alin a dormit pe sub poduri, chiar și la minus treizeci de grade Celsius. Ajungem să purtăm întocmai acest dialog:
– Alin, câți ani ai?
– Am treizeci și șase, dar arăt de cincizeci. Mi-a căzut și părul din cap. Îmi caut de muncă, nici mie nu îmi place să cerșesc. Uneori mă mai angajează suedezi cu ziua, dar se feresc. E tot mai rău. Mulți țigani s-au ținut de rele și ne-au stricat și nouă toate șansele.
Așa trăiesc oamenii aceștia, care stau în genunchi cu un pahar care rămâne gol în cele mai multe zile. Gândiți-vă acum că această plecare – în Suedia – a fost cea dintâi ocazie când Ionela a ieșit din Pălămida. A luat un autocar care a adus-o până aici. A văzut pe geamul autocarului dealuri și văi și râuri și case și oameni noi. Un continent întreg. Sunt curse dese între Valea Seacă și Karlstad sunt zeci, poate sute de țigani din comuna lor care și-au luat lumea în cap până aici. Ionelei nu îi place în Suedia. Îi e dor de copii. Are o fotografie printată în care zâmbesc toți. Cerșește cu ea în fața unui supermarket de la periferie.
Celor doi le e dor de copiii lor rămași acasă, cu mama lui Alin. Vorbesc des la telefon. Au un Nokia vechi. Când aud vocile copiilor, Alin și Ionela, oameni în toată firea, plâng. Ce altceva ar putea să facă?
“Au venit două sute de țigani din partea Buzăului. Până în toamnă cade și Suedia. Nu mai e viață la Karlstad.”
Alin Fălcaru, partenerul Ionelei Ciobanu
3. Învățătoarea, mediatorul, directorul
Doamna Doina
Ca să ajungem la casa Doinei Atomei trebuie să urcăm dealul, înfruntând glodul. Nu e un octombrie crunt în Vale, e mai degrabă o vară indiană, dar la prima ploaie – așa cum e tradiția în ruralul românesc – drumurile devin aproape impracticabile.
Doina Atomei a fost învățătoarea lui Eduard. A ieșit la pensie, dar pentru că nimeni nu se grăbește să-i urmeze în Valea Seacă încă mai predă. Este – acesta este limbajul de specialitate în învățământ – suplinitoare. Are ore la plata cu ora. Doina Atomei are patruzeci de ani de experiență.
Acesta este primul caz de elev fără acte de identitate pe care l-a întâlnit. N-au existat până acum “copii care nu există” în Vale? Au fost. Mulți, dar nimeni nu i-a încurajat vreodată să treacă pragul unei școli. Această realitate era atât de îndepărtată de orizontul lor încât nu se putea nici măcar imagina. Eduard Ciobanu este – în acest caz – un pionier. Există o moștenire culturală puternică în rândul oamenilor care trăiesc excluși. Abia de la începutul mileniului, de când a apărut – cu adevărat – instituția mediatorului școlar și aici – copiii lor pot visa, cu adevărat, la o educație.
Faptele. “Noi avem o dispoziție din partea directorului ca undeva, într-un caiet – al nostru, al cadrului didactic –, să notăm prezența și notele, calificativele pe care le iau elevii care nu au identitate. Nu avem voie să îi trecem în catalog. În schimb, îi trecem în caietul nostru și, în momentul în care primește actele, se echivalează totul (pe baza caietelor pe care le avem noi)”, explică Doina Atomei.
Elevii de clasa zero nu primesc calificative – bine, foarte bine -, învățătorul notează doar dacă a promovat sau nu. Edi a primit o diploma de merit fiindcă era “pot să spun, cel mai bun din clasa pregătitoare” și pentru că nu absenta. “Era un copil foarte bun ca intelect, dar acasă nu aveau niciun fel de condiții, cu toate acestea venea curat la școală. Maică-sa se ocupa de el”.
În Valea Seacă se mai cunoaște cazul unei singure eleve în situația lui Eduard Ciobanu. A trecut – acum – din clasa a patra în clasa a cincea. Este o fată din satul Cucova. Părinții nu se ocupă să-i facă acte.
Elevul Eduard Ciobanu de la pregătitoare a plecat din Pălămida. Ce va fi mai departe cu el? Doina Atomei este pregătită: “Dacă mâine mi se cere situația lui Edi, aceasta este gata în fișa de caracterizare, în care sunt notate inclusiv înclinațiile elevilor – matematică și memorie, în cazul său. Memora orice, deși mama lui nu știe carte”.
Domnul Gelu
Copiii țiganilor n-ar fi venit la școală nici cât vin, dacă n-ar fi existat domnul Gelu, mediatorul școlar. Învățătoarea Doina Atomei îl laudă tuturor: “Domnul Gelu a învățat, a terminat liceul, soția dânsului de asemenea a terminat liceul și e angajată aici, în comună; copiii lor sunt la școală. De ce nu faceți și voi ca domnul Gelu, ca să fiți ca el? Luați exemplu de la domnul Gelu!”. Domnul Gelu este, conform unor estimări făcute chiar de el, singurul țigan bacalaureat, din Valea Seacă rămas în localitate.
Sunt complicate realațiile familiilor de romi cu reprezentanții sistemului de învățământ, fiindcă educația nu este văzută ca o cale de a ieși din sărăcie. Domnul Gelu Călin este, tocmai de aceea, un fel de erou. Noaptea cântă pe la nunți, ziua umblă din casă în casă, încercând să le arate țiganilor că există și un drum care duce către școală. Nu e ușor, și nu e întotdeauna că n-ar vrea oamenii să-și dea copiii la învățătură, dar nu au ce îi îmbrăca, nu au cu ce îi încălța. Mulți n-au ce să mănânce zile la rând. Mulți sunt la rândul lor analfabeți și nu pot înțelege rostul școlii.
Domnul Gelu este o apariție. La geacă de piele, cu puțină burtă, cum îi șade bine omului trecut de jumătatea vieții. Și-a luat bcalaureatul târziu, după 2000, dar făcuse zece clase înainte de Revoluție (le absolvise la Adjud). A avut nevoie de bac să rămână în serviciu – ca mediator școlar. Dar i-a și plăcut.
Domnul Gelu recurge la toate tertipurile pentru a-i convinge pe țigani că e bine la școală: “Parlamentez cu ei, îi ameninț că le dau amenzi, așa din gură, că n-am autoritate. Da’ dacă nici cu amenințarea nu merge, apelez la Poliție, la Protecția Copilului, la directorul școlii, și rezultatele se fac simțite. Am un caz cu niște copiii care după ce ne-am dus toți la ușă la ta-su’ n-au mai lipsit doi ani de la școală!”.
Școala nu îi poate deconta mediatorului din bugetul școlii cheltuielile pentru deplasările în zona extinsă din Vale (domnul Gelu nu are cartea de muncă la școală). Așa că domnul Gelu bagă carburant din banii lui și nu se lasă. “Cineva trebuie să o facă și p-asta”, spune, și nu e nimic spectaculos în aceste cuvinte, dar cine spune că eroii trebuie să fie neapărat spectaculoși în declarații? În 2014 abandonul școlar la nivelul județului Bacău crescuse cu 15% față de anul 2013. Mediatorii școlari o duc greu – “iau mai puțin decât o femeie de serviciu!”, constată Gelu. Statul pune exact acest preț pe munca lor: salariul minim pe economie.
Domnul director
Silviu-Ionel Pravăț este directorul care răspunde de instituțiile de învățământ (patru școli) din Valea Seacă. Silviu-Ionel Pravăț, profesor de religie, băiat tânăr, este fiul primarului Ion Pravăț (aflat la al cincilea mandat), la rândul său profesor – de istorie.
Silviu-Ionel Pravăț este de doi ani director, dar profesor era – la data întâlnirii noastre – de “șapte ani, cinci luni și douăzeci de zile”. Sunt 417 elevi înmatriculați în Valea Seacă, dintre care aproximativ 300 sunt țigani. Probleme? “Tot timpul am o luptă cu părinții români, care motivează că își duc copiii de la Valea Seacă la Sascut, sunt vreo optzeci de cazuri!, fiindă romii sunt mai murdari și că au și un păduche. Corect, la început de an am avut trei cazuri cu păduchi. I-am trimis acasă – până n-au venit spălați sau tunși, nu i-am mai primit”.
Cazul copiilor fără identitate? Pentru Silviu-Ionel Pravăț situația e clară: “Avem cataloage – speciale pentru ei – îi notăm; la fel ca pe ceilalți, sunt ascultați, primesc absențe în cazul în care lipsesc… După momentul în care își iau documentele, se formează o comisie de evaluare, iar dacă acea comisie validează rezultatele din cataloagele special le trecem în registrul matricol… Mai mult nu putem face”.
„Acești copii care nu au documente cu siguranță sunt într-o situație foarte dificilă acasă. Și cu siguranță le este greu să vină la școală, d-apoi să se mai ducă la liceu… Oricum nu i-ar primi, fiindcă acolo e obligatorie copia după actele de identitate”
Silviu-Ionel Pravăț, director de școală în Valea Seacă
4. Singurătatea lui Eduard
În curând se va așerne omătul. Rătăcim prin Onești, pe la periferie. Căutăm un bloc celebru – “Evazatul”. De acolo nu mai e mult până pe Strada Conților, unde locuiesc acum Ionela și copiii, în casa (în construcție) a unui frate de-al lui Alin. Auzind că suntem pe urmele “Evazatului”, rău-famat, o doamnă se cutremură: ce căutăm noi acolo?! N-are a face. Primim indicațiile, găsim Conții, o găsim pe Ionela, traversăm terenul vast al proprietății cumnatului ei. E o trecere însemnată de la bordeiul din Pălămida. În casă, Eduard se uită la desene animate. Sora și fratele lui aleargă chiuind în cercuri concentrice. Ionela le pregătește cina – o oală cu orez, gol. Pentru oamenii sărmani, orezul nu este o garnitură, niciodată n-a fost. Masa e gata. Abel și Ilaria mănâncă, la început, pe rând, cu aceeași lingură.
Ionela spune cu toată îndreptățirea: „Pentru mine este greu, că nu am alocații, nu am niciun venit, nu am nimic.” Procesul juridic pentru înregistrarea tardivă a nașterii copiilor este în desfășurare. Cei doi băieți au certificate constatoare (Edi e născut la Onești, Abel la Bacău), fata a rămas pe cumnatei, dar nu au primit certificatele de naștere. Alin a plecat în Anglia la muncă (la Londra!), la fratele în casa căruia ne aflăm. Nu mai cerșește, adună fier vechi.
Inevitabilul s-a produs: de la această nouă periferie Eduard nu a mai fost înscris la școală. Cea mai apropiată este o școală – poartă numele marelui explorator Emil Racoviță (fosta școală numărul 10) – dar Ionela nu a mers până acolo. A aflat că o să îi ceară actele copilului și nu s-a mai dus. Ar fi trebuit să scrie o cerere de înscriere și să aștepte răspuns. Ionela nu știe să scrie. Este singură – Alin e plecat în Occident. Niciun mediator școlar nu i-a mai trecut pragul. Nu mai e ca la Valea Seacă, unde era și Gelu, care reprezenta și Partida Romilor, și altfel avea cu cine vorbi.
La oraș nu te caută nimeni. Și Ionela așteaptă, așteaptă, așteaptă. După ce le ies actele copiilor va porni cu ei spre Anglia sau poate că înapoi în Suedia, unde o vedea cu ochii. Se vor întoarce la Onești, să-și ridice o casă, dar copiii vor merge la școală acolo, nici nu se gândește că s-ar putea întâmpla altfel. De la România, nu mai speră decât certificatele de naștere ale copiilor săi.
Abel și Ilaria mănâncă – o lingură unul, o lingură celălalt. Edi este singur, este foarte singur. Nu are tovarăși de joacă. Pe câmpurile de aici sunt doar câini ai nimănui.
Montăm camera pe trepied, îi dăm drumul, și copilul cu ochii mari, negri, melancolici ne spune unul după altul aceste cuvinte: “Mi-e dor de școală, de colegi. Acolo mă jucam cu ei, ne jucam. Poate că mă băteau copiii, dar eu îi iertam. La școală se purtau frumos cu noi, acolo învățam. Nu mă plictiseam, ci învățam. Acum mă plictisesc. Aici n-am ce să învăț. Vreau tare mult să merg la școală!”
Oprim camera, Edi se sprijină cu coatele de masă și se uită la desenele animate din televizor, de foarte aproape, așa cum fac deseori copiii. Îi spunem că nu e bine. Edi nu ne mai ascultă. În privire îi strălucește o lacrimă.
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.
Fotografii: Daniel Vrăbioiu.
