Recitesc, la nici jumătate de deceniu de la apariţie, „Harta şi teritoriul”, de Michel Houellebecq. Nu obişnuiesc să recitesc atât de repede. Și atunci, de ce?

„Harta și teritoriul” nu este cea mai bună dintre cărțile lui Michel Houellebecq, unul dintre scriitorii fără de care nu pot să îmi imaginez literatura la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul actualului. Aș merge chiar mai departe în acest paradox și aș scrie că „Harta și teritoriul” este chiar cu destul de mult sub „Posibilitatea unei insule”. Și atunci?

Îmi place Houellebecq. Are indiscutabil o nebunie, ceva șamanic, care îl face atât de insuportabil și de șarmant.

Houellebecq a făcut critica societății în care s-a întâmplat cu o luciditate extremă. Nu i-a rămas nimic nedemolat. Firește, în această ultimă carte se face personaj secundar și se lasă măcelărit cu brutalitate.

Ultimul Houellebecq scrie mai ales melancolic. Și-a păstrat violența frazei, dar a îmbogățit-o cu o tușă de nostalgie care te urmărește și nu te lasă, iată, să înaintezi în operele altora.

Eroul acestei cărți, dacă îl putem numi așa, Jed Martin (autorul tabloului „Michel Houellebecq, scriitor”), pe care Houellebecq și-l imaginează, pentru a avea un suport pe care să așeze toate părerile sale, tranșante, despre sex, bătrânețe, moarte, ierarhii sociale, pictură, literatură, boală, familie, viitor, reușește să nu ocupe cartea, fapt absolut remarcabil, care nu este la îndemâna oricărui și care îi dă, de fapt, măreție lui Houellebecq.

Cele mai bune personaje ale sale rămân cele secundare. Le numesc fără pretenția de a mi se da dreptate: Olga, splendida rusoaică, și acel comisar de poliție care, împreună cu soția, crește un bichon-tată, Michel, apoi un bichon-fiu, Michou.

Din cărțile lui Houellebecq afli tot timpul lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată: de exemplu, totul despre viața muștelor, despre viteza cu care acestea se reproduc și legătura directă cu alimentația lor (îndeosebi excremente, resturi, cadavre). Găsiți o asemănare cu omul?

Houellebecq este nu atât talentat, deși este și monstruos de talentat, cât inteligent. E o inteligență rafinată, care nu îl scutește însă de neajunsul de a disprețui lumea și pe cei care se nimeresc în lume.

O disprețuiește, dar desigur o și iubește, o iubește până la a se omorî în paginile unei cărți, doar pentru a o putea povesti. Firește, este senzaționalist și caută toate ingredientele care fac din cărțile sale bestseller-uri, dar o face ca și cum nu i-ar păsa de toți banii pe care îi câștigă astfel. Cumva, chiar îi cred nepăsarea.

Cred că în definitiv am recitit „Harta și teritoriul” pentru că îmi era dor de umanitatea pe care abia în astfel de texte sincere până la esența sincerității o mai găsesc.

 

Foto: Michel Houellebecq – facebook

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 5 septembrie 2014.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here