Home Interviuri Micaela Ghițescu: „Am fredonat Oda Bucuriei când a murit Stalin”

Micaela Ghițescu: „Am fredonat Oda Bucuriei când a murit Stalin”

0
734
Micaela Ghițescu. FOTO: Marian Iliescu/Adevărul
Micaela Ghițescu. FOTO: Marian Iliescu/Adevărul

Micaela Ghiţescu (81 de ani), traducătoare şi redactor-şef al revistei „Memoria“, ne oferă, la 57 de ani de la eliberarea din închisoare, câteva lecţii fundamentale despre istorie şi neuitare.

Ziariştii au acest defect de a clasa inexplicabilul în câteva „cuvinte-cheie”: Micaela Ghiţescu, 81 de ani, trei ani de închisoare politică (condamnată în celebrul „lot francez”, format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez din Bucureşti), fiica unui mare chirurg interbelic, una dintre cele mai respectate traducătoare din România, unul dintre puţinii oameni care se încăpăţânează să nu lase să moară „Memoria (revista gândirii arestate)”.

În anii din urmă a învins şi cancerul, îi place să conducă, are un Logan. Şi-a publicat recent memoriile, care, doar fiindcă nu ne-am născut la locul potrivit, nu vor deveni un „bestseller”. Iată cuvintele, fără nicio cheie. Şi cât e de puţin! După ce ai întâlnit-o pe Micaela Ghiţescu, mai onest este să scrii aşa: am înţeles în sfârşit ce a vrut Dumnezeu când a creat femeia.

Trebuie să aflaţi că peste Micaela Ghiţescu pluteşte o lumină specială pe care nu am mai văzut-o decât la Lisabona, peste umerii de piatră ai poetului Fernando Pessoa. Suntem în casa din anii ’20 a familiei Ghiţescu. Aici, tabloul cu Regele Mihai I al României este la locul lui. E încă dimineaţă, afară, pe strada ce duce spre Cişmigiu, un tânăr ţigan strigă, fără nădejde, că fiare vechi ia.

Ce mai faceţi, doamnă?
Micaela Ghiţescu: Tocmai am primit acum un mail de la cineva din Franţa în care mă întreabă dacă ştiu articolul din „Le Monde” în legătură cu un studiu în care se spune că 60% din tineri regretă comunismul. Asta fac. Stau şi mă minunez. 60% din tineri să regrete comunismul! Incredibil!

Ce societate e aceasta care îşi refuză memoria?
Nu ştiu. Noi, la revista „Memoria”, am împlinit 80 de numere. Am făcut ce am putut, dar tipărim puţin, că am rămas tot mai puţini. Eu, formal, sunt redactor-şef, dar e mult spus. Suntem de fapt trei oameni care, administrativ, trebuia să purtăm câte o funcţie. Nu sunt deloc şefă peste ei, facem toate materialele împreună.

Vă vedem în formă. Nimeni nu v-ar ghici vârsta!
Nu ştiu nici eu cum reuşesc. Poate avea dreptate Dan C. Mihăilescu, care spunea la lansarea cărţii mele că partea de aromân din mine, linia maternă, mă păstrează vivace.

Scrisoarea tatălui către fiica din închisoare

Am venit să vorbim despre viaţa dumneavoastră. Scrieţi în cartea pe care tocmai aţi publicat-o, „Între uitare şi memorie”, singura dumneavoastră carte, că aţi reuşit să supravieţuiţi „Războiului de 50 de ani”. Cum a fost?
N-a fost uşor, dar am învins prin credinţa mea, sunt un om optimist.

Au fost momente când v-aţi pierdut speranţa?
Ştiţi când? Atunci când am ieşit din închisoare.

Deci nu în închisoare!
Nu, ci atunci când am dat peste toată nebunia de afară, fiindcă situaţia era foarte dificilă aici în ’55.  Din punct de vedere psihic a fost perioada cea mai grea. Plus toate dificultăţile pe care le-am avut până să intru la facultate, apoi să-mi găsesc un serviciu. Pe urmă, încetul cu încetul, mai uiţi. Eu când am ieşit din închisoare am primit imediat vestea morţii tatălui meu, care a murit de supărare, şi a fratelui meu, Andrei, carea murit misterios într-un accident pe munte. În trei ani i-am pierdut pe amândoi. O colegă de închisoare, Ileana Ghica, mi-a dat vestea.

Aţi menţinut legătura cu fostele colege de închisoare?
Să vă spun: am ţinut şi nu. Adică ne era destul de teamă. De aceea nici nu am vrut să văd dosarul de la CNSAS. Pentru că eu cam ştiam. Două dintre colegele mele cu care fusesem la închisoare mi-au spus că au fost nevoite să dea declaraţii despre mine.

N-aveau prea multe opţiuni.
Da, tocmai, n-au avut, sigur că da. Şi atunci am zis că nu vreau să am asemenea surprize. Şi mai mult, când am cerut dosarul fratelui meu, care mă interesa cu adevărat să văd dacă a fost vorba de un accident sau altceva, ce mi-au dat a fost o nimica toată, ceva nesemnificativ. Şi lipseau pagini! Chiar tânărul de la CNSAS mi-a spus că o să am o decepţie, că nu voi găsi mare lucru în dosar. Erau 5 pagini despre viaţa lui din liceu, dar paginaţia se termina la 35. Am făcut o cerere ca să mai caute, însă mi s-a răspuns oficial că nu s-a găsit nimic.

Mai ştiţi cum eraţi îmbrăcată când aţi ieşit de la închisoarea din Mislea? 
N-am primit niciun pachet de îmbrăcăminte. Erau hainele pe care le-am purtat şi în închisoare la Uranus şi la Jilava, foarte ponosite şi rupte. La Mislea purtasem costumaţia vărgată.

Nu ne-aţi spus de ce v-au închis.
Pentru că am menţinut corespondenţă cu Marcel Fontaine, fostul director al Liceului Francez din Bucureşti, o corespondenţă banală, nimic deosebit, dar suficient pentru a deveni „duşman al poporului”. Prima mea acuzaţie a fost de „crimă de înaltă trădare”. M-au reîncadrat apoi la „complicitate la delict de agitaţie publică”.

Cu fratele, Andrei (dreapta)

V-au arestat noaptea, nu?
Da, noaptea, 24 octombrie 1952. Au venit patru sau cinci bărbaţi. Au „arestat” din bibliotecă şi două cărţi. Le ţin minte: „Chipurile şi priveliştile Americii”, de Petre Comărnescu, şi „Britannicus”, de Racine.

Când v-aţi eliberat ce dată era? 
6 octombrie 1955. Am stat în puşcărie trei ani fără trei săptămâni.

Cum vă priveau oamenii la ieşire?
Culmea e că ne-au primit bine. Niciun fel de reticenţă. Se ştia, probabil, că nu fusesem în primul „lot” care a ieşit. Îmi amintesc însă că, ajunsă acasă, mi-a scăpat o bucată de pâine şi eu am luat-o, să o mănânc. Mama a fost îngrozită! „Stai, dragă, că ţi-a căzut pe jos!” Dar mie mi se părea normal să o iau şi să o mănânc. Nu iroseam nimic.

Antunes cel ciufut

Micaela Ghiţescu i-a cunoscut personal pe unii dintre cei mai mari scriitori contemporani de limbă portugheză, José Saramago, Rui Zink sau Lobo Antunes. Saramago (mort în 2010) era „galant şi drăguţ”, Zink, „drăguţ şi el”, doar Antunes este „ciufut, nimic nu-i convine”.

„Acum văd că Ion Iliescu iar şi-a scos coarnele!”

Care a fost impactul cu libertatea? 
Oamenii păreau mai gri şi mai trişti şi, în general, se simţea că nu este speranţă. Îmi amintesc că exista un magazin, „La coada calului” îi spunea, unde se găseau parfumuri franţuzeşti, care pentru noi erau lucruri de lux, erau scumpe. Dispăruse tot ce era frumos.

Cum i-aţi explica unei fete născute în 1989 ce înseamnă verbul „a remaia”?
Chiar! A dispărut obiceiul acesta al dusului ciorapilor la „remaiat”. Da, ne duceam ştrampii la remaiat. Lucrau femeile cu o croşetă foarte fină şi refăceau rupturile. Nici ciorapi nu aveam, ăsta a fost comunismul!

Cum v-a schimbat închisoarea? 
M-a învăţat să am răbdare şi să am credinţă. Am devenit mai umilă. Când eram mai tânără eram mai sigură pe mine, mai prezumţioasă. Şi am devenit mai credincioasă. Eram credincioasă şi înainte, dar mai formal, mergem la Biserică, ne împărtăşeam, dar în închisoare mi-am întărit credinţa. Poate şi pentru că eram influenţată de cei din jur, fiindcă erau foarte multe măicuţe ortodoxe şi catolice. În orice caz, căutam să am ceva pe care să mă sprijin, iar credinţa era unul dintre aceste lucruri.

Cu mama

Cea mai frumoasă imagine din cartea dumneavoastră, cred, este aceasta: aţi fredonat „Oda Bucuriei” când a murit Stalin.
Da, asta a fost ceva deosebit. Am fredonat „Oda Bucuriei” când a murit Stalin. N-a fost ideea mea, a pornit încet, încet dintr-o altă celulă şi am cântat. A fost extraordinar când am aflat ce s-a întâmplat, nici nu mai ştiu cum, cred că prin Morse. Ţin minte că s-au tras clopotele atunci!

Aveaţi şi gardieni-femei?
Erau. O singură dată am fost pedepsită la „gherlă”, dar zău că nu-mi mai aduc minte de ce. Am avut un raport făcut pe şapte zile, nu ştiu din ce motiv, însă eu ţin minte precis că am stat doar cinci zile.

Cum era „la gherlă”?
Era ca un ascensor mic, mic, unde era permanent întuneric. Primeam o rogojină, dar n-o puteam întinde, ci doar o puneam pe jos, altfel stăteam în picioare, că era ud pe jos. Eram păzită, oricum nici nu aveai ce să faci.

La ce vă gândeaţi în timpul acela?
Ne gândeam mereu la familie, povesteam filme, romane, învăţam poezii şi rugăciuni… şi trecea timpul. Omul rezistă.

V-au bătut?
Nu, nu m-au bătut, mă chinuiau altfel.

Cum?
În timpul anchetei, de pildă, nu mă lăsau să dorm. Mă supravegheau încontinuu. Nu te puteai întinde. Şi mi-au luat ochelarii încă de la arestare. Cât am stat în anchetă, 13 luni, nu am avut ochelarii. Iar eu sunt mioapă! Nu vedeam.

Nu e mai bine, uneori, să nu vezi?
Nu, nu era mai bine. Că eram foarte vulnerabilă. Trebuia să văd, să fiu cu toate simţurile ascuţite.

V-aţi afirmat ca traducătoare din limba portugheză. Aţi tradus şi „Eseu despre orbire” al lui Saramago?
Nu, dar l-am cunoscut.

Cum era?
Era drăguţ şi galant. El era comunist, dar ducea o viaţă de nabab, acolo, în insula lui, în Lanzarote. Pornise de foarte de jos.

A meritat suferinţa?
Ce să zic, dacă ai supravieţuit… Dar nu, nu a meritat pentru cât au suferit ai mei. Că eu am ieşit bine până la urmă, m-am descurcat. Îmi aduc aminte că ne acuzau pe noi că „dădeam informaţii”. Ce informaţii dădeam noi? Ţin minte că eram încă în liceu, la Liceul „Carmen Silva”, şi atunci dădea Bacalaureatul una dintre fetele lui Dej, nu actriţa, cealaltă. Ea nu învăţa la noi la liceu, cred că făcea unul particular, dar venise să dea Bacalaureatul la liceul nostru. Şi s-a făcut vâlvă, că vine fata lui Dej, nu ştiu ce, nu ştiu cum. Noi eram mai mici, dar am auzit că s-a făcut pentru ea o serie întreagă de fete slabe, proaste, ca ea să strălucească. Eu i-am scris lui Marcel Fontaine toată povestea asta, iar cei de la Securitate au găsit scrisoarea asta. Nu ştiu cum au putut ei s-o intercepteze, dacă cineva de acolo a trădat sau cineva de aici, în orice caz, atâta m-au întrebat de Bacalaureat, că nu înţelegeam ce vor. Îmi spuneau: „Ai vorbit despre nişte neplăceri pe care le-ai avut la Bacalaureat”. Ce neplăceri? Nu înţelegeam! Bacalaureatul în sus, Bacalaureatul în jos. Pe urmă mi-am adus aminte că îi scrisesem lui Marcel Fontaine despre fata asta, nu despre examenul meu. Asta era în corespondenţă, genul acesta de anectode pe care le auzeam şi noi şi le vorbeam, despre care ei au zis că e „crimă de înaltă trădare”.

I-aţi iertat?
Mai degrabă i-am uitat. Mai puţin îl iert pe Iliescu care ne-a ţinut în urmă atâta timp şi ne-a tras înapoi. El e de neiertat, zău! Acum văd că Ion Iliescu iar şi-a scos coarnele!

Nu e şi poporul acesta un pic de vină?
Sigur că da! Poporul… pe care parcă nu îl interesează altceva decât banii! Am avut ghinion cu poporul ăsta!

Care este cea mai mare bogăţie a dumneavoastră?
Uite, că sunt liberă, că mă simt totuşi liberă. Acum avem libertatea asta pe care putem să o folosim spre bine. De ce să nu facem ceva să „propăşească”? De fapt, asta este ceea ce mă îndeamnă să lucrez în continuare la revista „Memoria”. Aşa, puţini cititori câţi avem, totuşi e bine să-şi aducă aminte cineva.

Locuiţi în casa în care v-aţi născut!
Da, mare noroc am avut că nu au naţionalizat-o. Am stat cu securiştii în casă, dar e bine că nu ne-au luat-o. Eu nu mai aveam puterea să o recâştig prin instanţe. E casa cumpărată pe credit, de tatăl meu, în anii ’20.

Ce vă mai bucură, doamna Ghiţescu?
Uite, recent, înaintea lansării cărţii, am avut parte de o întâmplare fantastică. Am fost la RFI pentru un interviu, însă n-am dat importanţă. Eu eram preocupată să ajung la timp, pentru că urma să intru în direct. Şi în timp ce stăteam cu căştile pe urechi şi vorbeam la microfon, peste tot era scris cu roşu, pe tavan, pe pereţi, RFI, RFI. Şi atunci mi-am dat seama. Uite unde pot să fiu acum să vorbesc! Când noi pentru asta am fost arestate (n.r. – Marcel Fontaine, cu care Micaela Ghiţescu a întreţinut corespondenţă a lucrat pentru RFI) şi au fost toate suferinţele. I-am spus şi fetei care mi-a luat interviul, ruşinată, că abia atunci mi-am dat seama unde eram. A fost ca o minune.

57 de ani s-au împlinit, sâmbătă, de când Micaela Ghiţescu a fost eliberată din închisoare.

Vederi din lumea de altădată: amintiri despre Lupeasca

 

Eraţi copil când a început Al Doilea Război Mondial.
Da, în familia noastră exista groaza venirii ruşilor.

Dar faţă de nemţi ce sentimente erau în familie?
Nu era o simpatie foarte mare.

Faţa de Franţa însă era!
Da, Franţa, sigur că da. Franţa era pe prim plan. Faţă de nemţi nu, mai ales că apăruseră steaguri cu svastica prin oraş. Deşi noi învăţam la şcoala germană! Era o şcoală evanghelică, confesională, de fapt, şi nu se făcea propagandă politică cu Hitler sau nu-ştiu-cine. Era o şcoală chiar foarte bună.

Exista un antisemitism de masă? Se simţea pe străzi?
Nu, n-aş spune. Poate în Moldova, dar în Bucureşti nu. La etaj, locuia, la un moment dat, un coleg bun evreu de-al tatălui şi nu era niciun fel de antipatie împotriva lui.

Bucureştiul era mai cosmopolit.
Da, într-adevăr. Exista totuşi o antipatie împotriva Lupeascăi (n.r. Elena Lupescu). Dar nu pentru că era evreică, ci pentru că îi stricase rostul Regelui Carol al II-lea, ştiţi?

Poate fi comparat sentimentul de masă cu antipatia faţă de Elena Ceauşescu?
Nu, ea nu era aşa de vizibilă. Dar se ştia că e evreică şi că i-a stricat rostul Regelui Carol.

Aţi fost la Estoril, la vila lor?
Da, am fost. Am cunoscut-o chiar pe doamna Urdăreanu, care a moştenit averea de la Elena Lupescu. Mai întâi, doamna Lupescu a moştenit toată averea Regelui. Şi ea, la rândul ei, i-a lăsat averea acestei doamne, Monique Urdăreanu. Soţul ei, Ernest Urdăreanu, era adjunctul cel mai apropiat al lui Carol cu care a plecat în exil. Când a plecat, el nu era însurat. Au fost exilaţi la un moment dat în Mexic până să-şi găsească un loc în Europa, că nu-i primeau. Şi acolo în Mexic, el a cunoscut-o pe această doamnă, mult mai tânără decât el, fiică de diplomat, jumătate englezoaică, jumătate franţuzoaică, şi s-a căsătorit cu ea. Iar eu am cunoscut-o pe ea în Portugalia, la Estoril. Ştiam că locuieşte acolo, m-am dus cu un coleg de-al meu şi ce-am făcut? Ne-am zis: „Hai să-i spunem că suntem ziarişti şi că vrem să stăm de vorbă cu ea”. Colegul meu a luat şi un reportofon şi am întrebat-o diferite lucruri.

V-a primit.
Ne-a primit, da. Mi-a spus că voia să vândă vila cuiva care dorea să facă un hotel, însă comunitatea de acolo nu le-a dat voie s-o strice în felul acesta, voiau să păstreze clădirea aşa cum era ea. Dar au făcut, în curtea lor, nişte bungalouri. Nu mi s-a părut că aveau aşa multe lucruri luxoase pe acolo, cred că le-a mai vândut doamna Urdăreanu. Altfel, ea era o doamnă cochetă, ne-a invitat pe mine şi pe colegul meu, doi oameni simpli din România, la un restaurat elegant şi apoi ne-a pus la dispoziţie şoferul ei, care ne-a condus înapoi la Lisabona. Mi-aduc aminte că şoferul portughez ne-a zis pe drum: „Regele Carol a trăit aici mai bine decât dacă ar fi fost Regele Portugaliei!” Ducea o viaţă bună, mondenă.. aşa o diferenţă faţă de Mihai!

Mi-a povestit că ea şi Ernest Urdăreanu s-au căsătorit în aceeaşi zi cu Elena şi Carol. Era foarte sinceră doamna Urdăreanu! Mi-a spus că „duduia”, Elena Lupescu, era foarte mincinoasă – „elle a été très menteuse!” – , mi-a zis în franţuzeşte. Zicea că s-a prefăcut bolnavă şi că ultima ei dorinţă era să fie soţia lui Carol. Deci asta povestea! Şi apoi s-au căsătorit. În seara nunţii, deşi ea voia să rămână cu soţul ei, Carol şi cu Lupeasca ţineau neapărat să meargă la restaurant. Trebuia să-l asculte pe Carol, nu se putea altfel. Şi după ce au petrecut, îi puseseră în şervetul ei o bijuterie scumpă, drept cadou de muncă. Deci Monique a moştenit tot de la doamna Lupescu.

Am fost şi la Panteonul Regilor Portugaliei, înainte de 2002, unde erau cele două sarcofage ale lui Carol şi Lupeasca. Toţi regii Portugaliei sunt în nişe, ei erau în sarcofage, la mijloc. Cel al lui Carol era învelit în drapel românesc şi al ei în pânză neagră. Mi-a zis cineva că aşa se pune la evrei, o pânză neagră, eu nu ştiam. Paznicul Panteonului mi-a spus că n-au fost puşi în nişă pentru că se gândeau că poporul român o să vrea să-i revendice şi să nu fie nevoiţi spargă acolo. Am înţeles de la o prietenă care a fost în vizită mai târziu că nu mai erau aşezaţi la mijloc, îi mutaseră.

Ţineaţi casă deschisă? Primeau oaspeţi părinţii dumneavoastră? 
Da, primeau. Era o casă deschisă pentru prieteni, mai ales. Bine, aveau şi nişte obligaţii să primească medici. Ştiu că în fiecare lună tata mergea la nişte şedinţe importante la Societatea de Chirurgie şi se îmbrăca în redingotă! Cu fular alb.. aşa se purta.

Avea şi baston?
A purtat la un moment dat şi baston pentru că suferea de sciatică. În familia Petre Papacostea însă, fratele mamei, la ei mergeam la toate sărbătorile. Ei erau mai deschişi, la ei veneau şi oameni politici, erau Brătienii întotdeauna, diferiţi ambasadori. Mai mulţi oameni importanţi decât la noi.

A trecut războiul şi au venit anii `50. Cum a fost? Erau magnetofoane pe străzi de unde se lansau lozinci?
Era o adevărată teroare în perioada lui Gheorghiu Dej. Iar magnetofoane, da, erau destule. Însă, în orice caz, şi mai vizibile erau portretele lor imense. La şcoală, la facultate, pe străzi, peste tot erau feţe lor. Şi pe lângă ăştia patru, Marx, Engels, Lenin, Stalin, mai erau şi cei 7 din comitetul central! Deci tot felul de portrete, era foarte neplăcut. Apoi, în perioada aceea, începuseră să fie foarte multe arestări, tot timpul pica câte cineva.

Cum a fost primit Ceauşescu? Aţi avut, într-un fel, speranţe?
Cred că lumea avea speranţe cu Ceauşescu. Cumva, se trăia o descătuşare după Dej. Plecaseră trupele ruseşti, erau filme franţuzeşti la cinema, mai pleca lumea în străinătate, se simţea că e altceva. Asta până când a plecat el în Coreea, până la tezele din iulie `71. Ştiu că se tot vorbea, de unde a apărut Ceauşescu ăsta?, că e nu-ştiu-ce învăţător. De unde!, dar, oricum, se spunea că e mai intelectual decât Dej.

Aţi crezut vreo clipă în anii aceia că va fi mai bine?
Am crezut, ca toată lumea. Mama nu credea. Se înscria toată lumea în partid că nu intraserăm în Cehoslovacia în `68, şi mama a zis atunci – eram cu ea în Bulgaria – „Ce noroc are ăsta!”. Care „ăsta”?, o întrebau. Iar eu îi tot făceam semne să tacă. Oricum, după `70, Ceauşescu a devenit un dictator.

Dar cum scăpaţi de regim? Unde vă găseaţi liniştea?
În cadrul familiei, dar chiar şi aşa, era greu, că aveam securistul în casă. Acasă se vorbea în şoaptă. Noi puneam perna pe telefon când vorbeam ceva, dar ce puteam să vorbim? Îţi era teamă tot timpul.

V-aţi făcut prietenii în perioada aceea? Aveaţi încredere în oameni?
Mi-am făcut prieteni la serviciu. S-a tot spus că în fiecare birou era câte un securist. N-aş putea să spun. Dacă mi-aş lua dosarul, poate aş descoperi. Însă la muncă se crea o solidaritate şi o prietenie între oameni, şi la Bibliotecă şi la Institutul Farmaceutic, unde am lucrat eu. La un moment dat, au venit nişte doctoranzi vietnamezi, care erau foarte reticenţi, săracii, încă nu era unit Vietnamul şi ei spuneau, de exemplu, că dacă-şi iau rămas bun pe peronul gării, n-au voie să se sărute! De fapt, şi în Portugalia a fost acelaşi lucru pe vremea lui Salazar. Nu ştiu dacă aţi fost acum în Portugalia, dar primul lucru e că te sărută cineva, chiar dacă nu te cunoaşte! Poţi să mergi pe stradă, te întâlneşti cu doi oameni şi dacă vreunul ţi-l prezintă pe celălalt, „uite, să-ţi prezint pe cutare”, imediat ne pupăm! Şi pe urmă gata, plecăm, la revedere! Mi s-a explicat că pe vremea dictaturii lor, ca să-i ţină sub teroare, nu aveau voie să se sărute pe stradă. Aşa şi cu vietnamezii. Sunt aşa nişte lucruri pe care nu le poţi înţelege, iar un francez sau occidental care nu a trăit comunismul nici măcar nu le crede.

 

După 1990: „Eram ca un animal exotic”

Cum aţi primit Revoluţia?
Foarte bine, aş spune chiar că eram fericită. Nici nu-mi imaginăm că se poate schimba totul. Atunci, cu adevărat, am avut cele mai mari speranţe.

Au venit minerii şi n-aţi mai fost fericită.
Chiar în ziua aia de 13 iunie eram acasă şi înfiinţasem o mică societate de prieteni ai culturii lusitane. Între timp a venit cineva şi ne-a spus: „Vai, nici nu ştiţi ce e în oraş!” şi aşa ne-am dumirit, că noi eram aici cu Portugalia, cu lucrurile noastre. La Ligă – aşa i-am spus, că termenul de „asociaţie” avea o conotaţie comunistă – erau două doamne, soţii de nomenclaturişti, partizane ale regimului comunist, care mă snobau pe mine că eu nu aveam făcută facultatea de portugheză, şi, după Revoluţie, simţindu-se marginalizate, s-au gândit să mă numească pe mine preşedinta Ligii. Aşa am format această Ligă, dar care a sucombat foarte repede.

Dumneavoastră aţi învăţat spaniola şi portugheza singură? Cum aşa?
După ce am terminat facultatea, nu aveam de lucru şi voiam să mă ocup cu ceva. M-am înscris la Universitatea Populară, la spaniolă, am făcut un an şi mi-a plăcut foarte mult. Iar profesorul de spaniolă, domnul Paul Teodorescu, s-a oferit să facă şi un curs de portugheză. Şi el era mai mult sau mai puţin autodidact, că nu fusese niciodată în Portugalia, dar avea un talent nemaipomenit la limbi. Eu zic că sunt autodidactă fiindcă Paul Teodorescu a plecat din ţară la câteva luni de când începusem cursurile de portugheză. El mi-a dat, e adevărat, nişte baze, dar a trebuit să învăţ apoi singură. Era foarte greu, pentru că că nu se găseau materiale. Nu exista nici măcar un dicţionar! Şi aşa, încetul cu încetul, am învăţat-o şi mi-a prins foarte bine. Eu ştiam franceza, germana şi engleza, dar nu făceam absolut nimic cu aceste limbi. Foarte, foarte greu puteam să parvin. Hai, cu engleza am mai mers un pic, dar germana şi franceza nu se căutau. Trebuia să fac ceva nou, ceva unde să nu am concurenţă, că altfel eram imediat înlocuită. Dar toată treaba asta a fost, oricum, inconştient gândită! Eu m-am dus la portugheză de plăcere. Nici nu mă gândisem că o să rămână până la urmă ca o vocaţie.

Câte cărţi aţi tradus?
Sunt şi cărţi de gramatică, şi dicţionare, dar cărţi cam 70.

Ce scriitor v-a plăcut cel mai mult?
Ştii, în general, tocmai asta spun, îmi place cel la care lucrez. Îmi place în ultimul timp António Lobo Antunes, care e foarte dificil. Pentru cititor e greu, întortocheat. El a fost şi în România de câteva ori. E dificil şi ca om.

De ce ziceţi asta?
Păi, e foarte ciufut. Nu-i place nimic. L-am aşteptat odată la aeroport şi critica într-una: „Mi-au controlat paşaportul, ce asta?”. „Da’, stai, că noi nu suntem în Uniunea Europeană” (era înainte de 2007), i-am zis. Imediat cum a coborât din avion, voia să fumeze. „Cum, n-am voie să fumez?”. Şi tot aşa. Bine, cred că mai face şi poză de multe ori. În Portugalia, am avut şansa asta de a mă împrieteni cu foarte mulţi scriitori. Ei, pentru că au călătorit atât de departe şi au fost mult timp singuri pe mare, sunt foarte bucuroşi de oaspeţi. Te primesc şi te găzduiesc în casă, ceea ce un neamţ sau un francez n-ar face niciodată. Sunt foarte apropiaţi de mentalitatea noastră. „N-ai unde să stai? Vii şi stai la noi!” Prima mea intrare în lumea portugheză a fost la o masă organizată pentru mine, şi unde fuseseră invitaţi mai mulţi oameni importanţi din Portugalia. Tocmai ca să mă arate pe mine, care eram ca un animal exotic! Uite ce a făcut, că a învăţat singură şi tot aşa. Şi asta mi-a prins foarte bine, toţi îşi aminteau de mine după asta. M-am simţit foarte bine de fiecare dată când am mers în Portugalia.

V-aţi gândit că aţi putea pleca din România?
Nu, n-aş putea. Pentru că n-aş mai avea vârsta, iar mama mea a trăit până în `82 – în niciun caz nu aveam atunci cum să o las singură.

A venit Revoluţia prea târziu?
Eu aşa zic. Nu pentru plecat, ci pentru perspectivele care mi s-au deschis. Şi mi-era ciudă, că nu eram mai tânără. Dacă am primit eu două burse! Două burse, una după alta, una franţuzească şi una portugheză. Cum e posibil acum, aşa de târziu, să primesc burse care se dau la începutul carierei? Din punctul de vedere al relaţiilor şi al lucrului pe care l-am avut, am acut mereu ceva de făcut, am putut publica. Nu am avut niciodată o piedică. Şi am fost apreciată. Da, pot să spun că am fost şi apreciată.

În 1996, v-aţi implicat în campania electorală a lui Emil Constantinescu.
Aşa este. Nu mai făcusem până atunci asta, voiam să mişc ceva, eram foarte încrezătoare. Ce mai, toată lumea spera atunci cu Constantinescu!

Şi aţi fost dezamăgită?
Aş putea spune, da. El, pur şi simplu, n-a fost la înălţime. N-am ştiut asta la început. Îl alesese Coposu.. Trebuia atunci să-l răstoarne pe Iliescu.

Aţi votat în 2000?
În 2000? Când a fost Iliescu cu Vadim? N-am votat. Dar am făcut ceva, că mi-e şi acum ruşine. Se tot spunea: „Domnule, votaţi-l, votaţi-l, să nu iasă Vadim.” Am avut pe atunci o lansare a revistei „Memoria” şi le-am spus celor veniţi – mă simţeam de parcă vorbeam de la o tribună – că e mai bine să-l votăm pe Iliescu. Am spus-o! Şi acum mi-e ruşine când îmi aduc aminte, dar eu nu m-am dus la vot.

Mai recent, în anii 2000, cum au mers lucrurile?
Am avut o operaţie de cancer, pe care am depăşit-o cu bine. Dar a fost un şoc în primul moment. Când ţi se spune că ai cancer, e un şoc. Am făcut chimioterapie, dar, din fericire, nu a fost foarte neplăcută, n-a fost foarte greu. Şi după întâmplarea aceasta am „schimbat” câteva lucruri, ca să zic aşa. Primul a fost că mi-am cumpărat un calculator. Eu lucram la maşina de scris şi medicii mi-au zis că făceam prea mult efort cu braţul, aşa că mi-am cumpărat şi eu unul. Ce-i drept, la început, am fost cam speriată. Cum să fac? Să iau meditaţii? Cum am să învăţ? Dar a mers bine. Bineînţeles, sunt foarte multe lucruri pe care ştie să le facă calculatorul şi eu nu le ştiu, dar pentru ce-mi trebuie îmi foloseşte foarte mult. Acum chiar nu m-aş putea lipsi de el! Apoi, tot atunci, mi-am schimbat şi maşina, care fusese a soţului meu. Avea 32 de ani şi tot timpul se strica, aveam diferite dificultăţi.

Dacia era?
Da, era o Dacia 1300 cu care am fost şi în străinătate! Tocmai atunci venea Lobo Antunes şi am zis să-mi iau şi eu una nouă, să nu merg cu hârbul ăsta. Şi numai bine că apăruseră Loganurile.

O mai aveţi?
Da, sigur, o am. Dar acum circul mai puţin. Îmi plăcea foarte mult să conduc. Dar acum se circulă aşa greu în Bucureşti, că doar sâmbăta şi duminica mai ies cu ea şi aşa, când mai plec la drum lung. Îmi prinde bine, dar nu mai e acelaşi lucru.

Care au fost cei mai buni zece ani din viaţa dumneavoastră?
De când m-am căsătorit. Deci cam din `72 până prin `82. Au fost anii mai liniştiţi, lucram şi la Bibliotecă, unde era o atmosferă fantastică, la fel şi la Institutul Farmaceutic. A fost bine.

CV

– Cine este Micaela Ghiţescu
– S-a născut pe 18 iulie 1931, la Bucureşti.
– Este fiica Mariei Eliza (născută Papacostea), licenţiată în Litere, şi a chirurgului Constantin Ghiţescu.
– A ispăşit o condamnare politică de trei ani (1952-1955).
– A publicat peste 80 de volume de traduceri din portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză.
– Din 2003, este redactor-şef al revistei „Memoria (revista gândirii arestate)”, care se ocupă cu păstrarea memoriei victimelor comunismului românesc.
– A fost decorată cu Ordinul Naţional „Serviciul credincios”
– În 2012, şi-a publicat memoriile la Editura Humanitas: „Între uitare şi memorie”.

Articol realizat în colaborare cu Anca Vancu și publicat și în Adevărul, în toamna anului 2012

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here