Memorialele Durerii – Case Memoriale din București

Am fost acasă la George Bacovia și la soția sa, Agata, poetă și ea. Am fost și la Tudor Arghezi, la Mărțișor, am văzut și mormântul câinelui „Zdreanță”. La Ion Minulescu n-am putut intra. Și nici la George Călinescu.

Să presupunem că ești un hipster din București cu apucături culturale și o curioasă aplecare pentru literatura română sau numai un elev care se pregătește, sârguincios, să treacă examenul de maturitate, adică BAC-ul. Și vrei și tu să vezi cum au trăit marii noștri scriitori – clasicii. Și te apuci și le cauți casele memoriale – e altceva când intri în casa omului, altfel înțelegi ce a vrut să spună autorul!

Ei bine, le cauți cam degeaba. În București, de Muzeul Naţional al Literaturii Române, în prezent surghiunit pe la Casa Presei, alungat din sediul său de pe Dacia, țin patru case memoriale mari și cât se poate de late: George-Agata Bacovia, Liviu Rebereanu, Tudor Arghezi și Ion Minulescu-Claudia Millian.

Altele (George Călinescu, de pildă) țin de Academia Română și cel puțin una (Gala Galaction) deşi se recomandă, pe internet, memorială şi ea, nu se vizitează. Am fost informaţi de acest aspect în urma unui apel telefonic.

– Alo, casa Galaction?, am vrea şi noi să vizităm, uite aşa, aşa.

– Nu se vizitează.

– Astăzi sau în general?

– Niciodată.

– Cum aşa?

– Uite aşa!

La revedere, Gala Galaction, deci. Nici cu Minulescu n-am avut noroc. Era inventar acasă la poet şi se inventariază greu casa unui poet cu stare cum a fost Minulescu al nostru. Stătea bine, în Cotroceni, avea situaţie, avea picturi, sculpturi, valoare. Degeaba vrem noi – abia săptămâna viitoare s-ar putea vizita! În presă, săptămâna viitoare e, îndeobşte, mult prea târziu.

Căliţi de cele două eşecuri lamentabile, ajungem acasă la George şi Agata Bacovia, în sectorul 4, chiar pe strada George Bacovia, la numărul 63.

Nefiind taximetrişti, ci foarte pedeştri, dă şi-l găseşte pe Bacovia, dacă poţi! Strada asta se numea înainte Frăsinetului, era între Cornetului, Ulmetului, Sălcetului, Făgetului şi Brădetului, acolo, printre cuvinte ce din coadă au să tot sune.

Lui Bacovia, soţia îi spunea „Poetul”

Urmăm şi noi ce ne arată hărţile oferite de compania Google, trecem pe lângă farmacii şi bănci şi supermarketuri şi intrăm pe strada poetului, care debutează în forţă cu o sală de fitness.

Iată casa! E mică, n-are nivel. De jur-împrejur vilele unor potentaţi mai noi. Nişte enormităţi. În poartă la poet ne întâmpină muzeograful Titus Bazac.  Ne aştepta, ne-am anunţat prezenţa telefonic. Dăm noroc cu domnul Bazac. Aflăm: casa aceasta a fost opera soţiei poetului – doamna Agata, la bază din Mizil, rămasă orfană de mamă de la patru zile şi de tată de la nici cincisprezece ani, femeie dârză care s-a descurcat singură în viaţă. Ea i-a ţinut vie flacăra postumă poetului şi, la drept vorbind, ea l-a cam şi ţinut în viaţă. Da, l-a ţinut poet, muncind ca profesoară de limba şi literatură română. Cei doi au avut un fiu – Gabriel, care a fost muzeograf la el acasă până în 1997, când s-a prăpădit.

Gabriel îi semăna fizic tatălui său. Era mic, slab şi chiar cocoşat. N-a făcut carieră. Înainte să ajungă muzeograf muncise – la propriu – cu cârca, ba fusese chiar şi control de bilete. Gabriel a avut un fiu, care a revenit la numele adevărat al lui Bacovia – Vasiliu. Daniel Vasiliu este medic şi nu mai ţine legătura cu gestionarii memorialului bunicului său.

Casa a fost ridicată în 1933, la cinci ani de la căsătoria cuplului, cu ajutor financiar de la Casa Corpului Didactic. Agata, fiică de neguţător de vinuri, a ştiut să se descurce. Poetului nu îi plăceau treburile astea lumeşti. De altfel în casă (care avea, în perioada ei de glorie, şase camere, dintre care una pentru slujnică), Bacovia prefera să stea în mica sa cămăruţă, în care avea un pat, un birou, o sobă şi o oglindă care era chiar cât el de înaltă. 1.59 metri.

Astăzi se mai pot vizita două odăi, cămăruţa artistului şi holul. Casa este plină de amintiri palpabile din ceea ce a fost viaţa soţilor-poeţi. Trebuie să precizăm: Agata avea un cult pentru soţul său căruia nu îi spunea nici George, nici Georgică, nici Gigi, nici Gicuţu, nu. Îi spunea Poetul. Cu majusculă. De altfel, tot Agata s-a îngrijit să fie scris pe camera de lucru a poetului chiar acest anunţ – cu litere frumos aplecate spre dreapta – “Camera de lucru a Poetului”. Exact aşa.

Nu trăiau bine soţii Bacovia, dar nici rău. O duceau – categoric – aşa şi aşa. Muzeograful prezintă chiar ipoteza că ar fi avut cândva, în Interbelic, şi o casă de vacanţă la Marea Neagră, pe actualul teritoriu al Bulgariei, dar nu se mai poate recupera nimic.

Casa în care ne aflăm a fost donată statului în 1958, la un an de la moartea poetului, dar devine efectivu muzeu aproape un deceniu mai târziu, comuniştii prezentând o oarecare reticenţă – în plin avânt socialist – să gestioneze memoria unui poet pesimist.

La Arghezi, altă viaţă!

Plecăm înspre Mărţişor, la Arghezi. Aici – altceva! Boierie. Domeniul a fost cumpărat de Arghezi la jumătatea anilor 20. E imens: are peste 17.000 de metri pătraţi. Muzeul a fost inaugurat în 1974, la şapte ani de la moartea poetului şi publicistului. Doar etajul poate fi vizitat – la parter mai putea fi văzută, în anii din urmă, şi fiica lui Arghezi, doamna Mitzura, ajunsă acum la venerabila vârstă de nouăzeci de ani.  Optsprezece camere plus mansarda avea Arghezi. Avea să îi dea şi lui Bacovia! Nu-i dădea. Cei doi, deşi nu locuiau departe unul de celălalt, nu prea se vizitau, deşi se respectau reciproc. Mai degrabă s-ar fi vizitat soţiile lor – Paraschiva şi Agata, care se agreau.

Au trecut anii, soţii Arghezi îşi dorm acum somnul de veci în grădina Mărţişorului, nu departe de mormântul unde odihneşte celebrul câine Zdreanţă (cel cu ochii de faianţă), care a avut o viaţă lungă – doisprezece ani bătuţi pe muchie. Bacovia îşi duce eternitatea la Cimitirul Bellu.

Pragurile caselor celor doi sunt trecute când şi când de pâlcuri de elevi – mai mulţi, fireşte, la Arghezi. Vin şi cu autocarele – din ţară. Iar când e “Săptămâna Altfel”, vin şcolarii de nu mai poţi să îi opreşti. Abia sunt struniţi să nu ia bastonul maestrului Arghezi, de la locul său, de lângă papucii de zi, şi să se joace cu el, ce să mai!

„Călinescu” e închis de mai bine de doi ani

La „George Călinescu”, în centru, în Dorobanţi, nu se poate intra. Dar am avut noroc – căci Dumnezeul reporterilor de fapt divers ni l-a scos în cale pe unul dintre paznicii Casei Memoriale. Paznic, paznic, dar pasionat călinescian! Tot ştia – tot! Şi ne-a povestit omul, deşi nu a putut să ne poftească în casă. Am văzut şi noi de la poartă. De doi ani nu se mai vizitează Memorialul. Se renovează. Chiar a trecut o doamnă pe stradă, călinesciană şi ea, care văzându-ne stând de vorbă dădea să intre. Nu mică i-a fost dezamăgirea aflând că aiasta nu se poate.

Înăuntru în afara pieselor de mobilier, splendide de altfel, manuscrise şi alte cele oricum n-am fi văzut. Sunt la Academie! Dar ne-a arătat omul: uite, acolo, a avut maestrul broaşte ţestoase, că broaştele ţestoase îi plăceau lui, uite în corpul ăsta de clădire adora să stea şi să cânte la vioară (şi Bacovia cânta, ba chiar şi picta!), ca să nu îi deranjeze pe cei din casă, uite aici a fost plantat un mălin. De ce mălin? – îi plăcea lui Călinescu mălinul? Nu se poate şti.

Frumoasă moştenire culturală are oraşul nostru, ne zicem plecând spre casele noastre, modeste, la periferie, la, să ne iertaţi, mama dracului. Dar tare sunt greu de găsit casele maeştrilor, dacă nu sunt incluse într-un circuit mai bine organizat, care să implice – da, exact ca înainte – şcolile, profesorii, elevile.

Visăm şi noi la o posteritate mai blândă pentru marii noştri poeţi, pentru marele nostru critic literar şi tot visând uităm să mai mergem tocmai în Cotroceni, la Rebreanu, vecinul lui Minulescu. Data viitoare. Poate.

Reportajul a fost realizat împreună cu Vlad Stoicescu și publicat în revista Șapte Seri, 16 martie 2015.