Luis Suárez este un erou, iar viața sa este o telenovelă care probabil va fi cîndva ecranizată.
Înainte ca Luis Suárez să decadă din nou, truculent, în canibalism, înainte să muște din umărul lui Giorgio Chiellini, în cel mai aiuritor minut al Mondialului brazilian, înainte ca președintele din Uruguay, marele Mujica, să constate că înalții oficiali ai FIFA sunt niște fii de târfe, am citit pe www.espn.go.com cel mai bun articol despre un jucător din zilele noastre. Era semnat de Wright Thompson, clasic în jurnalism la doar treizeci și opt de ani. Clasicul acesta a mers, purtîndu-și probabil pălăria sa cu boruri largi, în Montevideo, să dezgroape o poveste veche, legendară, despre un arbitru pe care l-ar fi lăsat Luis Suárez într-o baltă de sînge pe cînd tocmai trecea granița dintre adolescență și bărbăție.
Ziaristul nu s-a întors din America de Sud cu articolul dorit, dar s-a întors cu altceva: cu o istorie care arată de unde îi vin lui Luis Suárez foamea și furia. Fotbalistul uruguayan a măturat străzile din Montevideo. Apoi s-a îndrăgostit de o fată – care acum îi este soție și mamă fiicei și fiului său – și a jucat fotbal, ca un nebun, din dragoste, pentru a ajunge în Europa, unde familia fetei emigrase. Înainte de majorat și-a tatuat un tribal hidos pe umăr. Wright Thompson constată că furia și foamea din trecut îl împing pe Luis Suárez să-și trateze adversarii nu ca pe oameni care vor să îi ia mingea, ci ca pe oameni care vor să îi ia tot și să-l arunce, iar, la periferie. Forța aceasta supranaturală de a nu renunța îi decurge din frică. Mărirea lui Luis Suárez vine din frică și tot de aici – avertizează Wright Thompson – îi va veni și căderea.
Am un prieten, în deplinătatea facultăților mintale și cu o cultură fotbalistică pe care o invidiez, care îmi garantează că îl urmărește pe Luis Suárez încă de cînd trecea de la Groningen la Ajax. Și acest prieten al meu e în stare să afirme că uruguayanul este cel mai bun înaintaș din istoria jocului. Nu sînt din secta aceasta – a suárezienilor -, rămîn zlatanist convins, dar am ridicat, a mirare, sprînceana dreaptă. Și dacă e așa? Am așteptat, de aceea, meciul dintre Ajax și Barcelona întru lămurire, speram ca Luis Suárez să-și regăsească ritmul, să mă convertească. A ratat singur cu portarul, iar în ultimul minut i-a dat o pasă de o generozitate rară lui Messi, pasă rămasă fără consecințe. Îl așteptam pe Luis și l-am regăsit pe vechiul Lionel.
Poate că locul lui nu e la Barcelona, mi-am spus în noapte, poate că pînă la urmă va avea întocmai destinul lui Zlatan și trebuie să se oprească la o echipă legendară, din Liverpool sau din Paris, o echipă mai tentată de monoteism, o echipă care să nu cunoscă decît un zeu și el, băiatul care a măturat străzile din Montevideo, să fie acela.
Articol publicat și în Gazeta sporturilor, pe 7 noiembrie 2014.
