Lia și Compania

Lia Bugnar a creat, alături de prietenii ei, de la Marius Manole la Ilinca Manolache și Maria Obretin, un fenomen în teatrul independent românesc: liabugnarismul. Atenție!, urmează o cronică sentimentală din culisele acestui fenomen.

Actul I: întâlnirea

Este 1 septembrie 2014, a trecut cu trei minute de ora 14:00 și eu o înjur, la mine-n cap, pe Lia Bugnar. Ne-am dat întâlnire la Kogălniceanu, la statuie, relativ central, dar n-am stabilit de care parte a statuii. N-am răbdare, mă enervez, n-am timp de pierdut. Sunt genul mai punctual, așa. Dacă aș fi fost Regele României, le-aș fi dăruit celor din regatul meu doar ceasuri, la fiecare aniversare. Îmi pun întrebări: cum o să mă recunoască?, ce dracu’ caut eu aici?, de ce nu răspunde la telefon? Mă temperez. Poate deja a ajuns, o fi venit chiar înaintea mea, și mă înjură și ea, poate e de cealaltă parte a străzii și nu o văd eu de capul lui Kogălniceanu – ce cap i-au făcut și ăștia marelui nostru pașoptist!

E un trafic oribil – ni se întorc și studenții și studentele din provincie, vin restanțierii să-și dea restanțele lor, s-a umplut orașul de elevi care nici n-au apucat să scrie cum și-au petrecut vacanța de vară. E îngrozitor.

Mă dau un pic în stânga de capul lui Kogălniceanu, o văd pe Lia, uite-o!, e plictisită, îi fac un semn cu mâna. Ea e longilină, eu sunt minion, bineînțeles că nu mă vede. Traversez în viteză, dar regulamentar, pe la trecerea de pietoni, îmi scot basca, Lia mă anunță că urma să plece dacă nu ajungeam în cinci minute, mă scuz, îi spun că o sun de ceva vreme, dar că îmi răspunde doar vocea aia enervantă cu „abonatul… nu poate fi momentan contactat”. Vine de la teatru, nu-și ia telefonul cu ea de multe ori, întrucât consideră că nu e nimic din ce face ea atât de urgent încât să necesite o conexiune permanentă. Mi-am pus iar basca și deja o privesc altfel pe sub cozoroc.

Lia propune o cafenea. Mergem la cafenea. Încerc să o îmblânzesc, e limpede că nu îi place nici ei să piardă timpul cu presa. Ne așezăm, e o cafenea unde se vinde cafea din toată lumea, au și din Kenya – din Kenya, băi băiatule! Comandăm, vorbim ce vorbim, și văd cum se întâmplă acel ceva rar de care reporterii au câteodată parte: intervievatul e mișto și răspunde tuturor întrebărilor, uitând de cutia aia dintre noi care îi înregistrează fidel cuvintele.

Pun întrebări multe, stupide, gazetărești. O plac pe Lia și ea vede că îmi place – e relaxată, e miserupistă, dă harfă după harfă, râdem mult, o doare-n paișpe de cum o să iasă interviul, mai degrabă șuetăm. Îmi povestește despre foștii ei iubiți, despre cum a ajutat niște schimbași de valută din anii ’90, despre cum lua leafa de la teatru pe o capotă de Dacie roșie, deși nu juca în niciun spectacol și în București nu prea se mai dădeau salariile, despre mariajul care nu i-a rezistat, despre cât de praf era ca actriță, despre cum și-a făcut propria ligă de teatru, ca să aibă unde să joace, despre cum a rugat-o cândva o prietenă să scrie piese, că ea știe viață, despre scrisorile pe care le scria pentru o altă prietenă, scrisori de dragoste expediate către un militar, despre cum s-a îndrăgostit militarul ăla de ea, despre cum era varză la școală, despre copilăria din Balta Albă, o copilărie cam de căcat, despre cum a dat admiterea la facultatea de chineză și a picat, despre cum a fost secretară la doi directori și apoi fotomodel, despre cum a intrat la Teatru, despre cum locuiește într-un bloc cu bulină roșie, care măcar e aici, aproape.

Trece un boschetar pe stradă și ne cere țigări, eu n-am, Lia n-are, dar se duce repede la un magazin, cumpără, apoi îl aleargă pe boschetar (care mergea lent) și îi dă niște Marlboro – să aibă. O întreb ce program are în ziua aceea, ca să-mi fac o idee despre viața ei de om, îmi zice că iese să plimbe cățelul, mai face niște yoga și cam aia ar fi. Ne despărțim în termeni agreabili. Am stat două ore și jumătate la cafeaua asta. Sunt mulțumit. Îmi mulțumește reportofonul de harfă. Îi dau o carte de-a mea.

Actul al II-lea: liabugnarismul

Continui să merg la toate spectacolele ei și deja încep să văd adevărul: femeia asta e un fenomen în teatrul românesc. Numesc acest fenomen liabugnarismul și încep să îl analizez prin gazete. Ne împrietenim bine de-acum, o vizitez pe ea și pe iubitul ei în apartamentul din blocul cu bulină, îmi dă tincturi de propolis când sunt răcit, facem schimb de cărți, îmi gătește niște mâncăruri ciudate, cel mai probabil ceva pe bază de mei. Încerc să nu-mi pierd obiectivitatea. Îi spun ce nu-mi place la piesele ei, și sinceritatea mea, cred, o bucură, are nevoie de ea, detestă să fie lingușită.

Ne dăm mesaje de Sărbători, mă mai ajută chiar cu unele sfaturi în problemele amoroase, care – vai mie! – deloc nu mi-au lipsit. Avea dreptate prietena aia a ei: Lia știe viață. Urmez sfaturile Liei.

Aflu, aflu, aflu: din piesele ei se hrănesc mulți, foarte mulți actori din orașul acesta. Glumind, Lia spune că actorii ar trebui să-și facă tricouri cu chipul ei și să poarte tricourile astea peste tot. Nu e megalomană, deloc nu e. Chiar așa stau lucrurile. Se joacă Lia la Godot, se joacă la Metropolis (teatru de stat, dar de proiect), se joacă și la Naționalul mare. Numele său e peste tot, pretutindeni sunt piesele ei în care oamenii par mai degrabă că visează realitatea.

Nu-i place să scrie, scrie repede, repede,  repede, o agasează actul în sine. Face musical-uri și comedii și tragicomedii și nici nu știi cum să le mai zici. Glumind iar, Lia spune că, deși nu știe economie, are impresia că ajută destul de mult la creșterea PIB-ului în țara noastră. Are dreptate. Știu sume, nu voi scrie sume. Există o confidențialitate și în teatru, ce credeați?

Actul al III-lea: ei 4

Lia Bugnar s-a înconjurat de unii dintre cei mai talentați actori din București. La ea joacă și Marius Manole, și Ilinca Manolache, și Maria Obretin, și Irina Antonie, și Cătălin Babliuc, și Radu Iacoban, și Ana Ularu, și Maria Buză, și Anghel Damian, și Istvan Teglas și aș putea continua câteva rânduri bune de-acum înainte.

Nucleul liabugnariștilor se află însă în acest patrulater: Lia însăși-Manole-Manolache-Obretin. Caut să îi cunosc pe toți.

Îmi dau întâlnire cu Ilinca Manolache, fiica lui Dinu Manolache, regretatul actor, și a Rodicăi Negrea, actriță. Ilinca joacă încă alături de mama ei, în “Mutter Courage” la Teatrul Mic. Are o voce ca și cum s-ar fi născut pentru meseria asta, ceea ce – ca să fim sinceri – nu e deloc exclus. Vorbește spaniolă, a făcut Liceul „Cervantes”, glumim în spaniolă, bem bere în vecinătatea Controlului, mâncăm o rață la un restaurant chinezesc. În gașca lor, Ilinca e „Uța” sau „Bambi”. Are într-adevăr niște ochi de căprioară. E frumoasă, nu puțini cetățeni, nu neapărat actori, s-au îndrăgostit de ea ca de o Zarază.

Ilinca Manolache vorbește franc: îi e frică de moarte, nu doarme noaptea, a flirtat nevinovat, on-line, cu un mexican, în trena unui joc pe computer, îi plac filmele de cinema și nu ne înțelegem deloc, dar deloc!, în privința faptului că doamna Keira Knightley e superbă și ca femeie și ca actriță, așa cum tot susțin eu.

Pe Maria Obretin o întâlnesc într-o dimineață de toamnă. Vine îmbrăcată în negru și ne amuzăm pe baza acestei preferințe cromatice. Decolteul ei este amețitor și pot să depun mărturie cum un chelner cu papion chiar s-a învârtit vreo două minute ca o găină cu capul abia retezat, nu mai prididea chelnerul cu ofertele – vrem mai mult zahăr la ceai, vrem să ne ia hainele să ni le ducă la cuier, am vrea cumva să…?

Râdem pe îndelete despre originile ei călărășene, îmi spune că a învățat la Liceul „Eminescu”, o întreb și eu omenește ce treabă are Eminescu cu orașul Călărași, râdem, na.

Urma să devină star TV, cu ocazia unui serial care se pregătea la HBO, îmi povestește joburile ei, face pe zâna la petreceri pentru copii, dă vocea unor personaje de desene animate. Îmi povestește despre dragostea ei pentru flori și despre cum s-a trezit într-o dimineață că în parcul din fața blocului au apărut trei elefanți, da, elefanți!, venise un circ peste noapte acolo. Schimbăm chiar și câteva vorbe în latina vulgară, căci Maria Obretin a studiat și limbile clasice. Ne despărțim târziu, la un târg de carte.

Pe Marius Manole nu reușesc niciodată să îl prind. Aleargă, aleargă, aleargă. Aleargă mai mult decât mine, schimbă teatrele și personajele și costumele, uneori de trei ori pe zi. Am doișpe joburi, dar Manole face doișpe joburi în trei zile. Apelez la soluția finală: îi cer Liei să mă primească în culise la „Noi 4”, cel mai jucat spectacol din teatrul independent. E de un cincinal în topul preferințelor spectatorilor. Îl joacă la Godot, dar pleacă de nebuni cu el și prin țară. Au fost și la Slatina, și la Mioveni și nu mică mi-ar fi mirarea să aflu că urmează Băicoiul sau Feteștiul. Vrea lumea să îi vadă pe ei patru. La început erau ele patru, dar Dorina Chiriac, regizoarea spectacolului, i-a lăsat locul lui Marius Manole.

Ei patru, deci: Lia, Ilinca, Maria, Marius.

Actul al IV-lea: în culise

La sfârșitul fiecărei săptămâni o femeie jemanfișistă, îmbrăcată îndeobște în niște pantaloni largi și niște bluze cu mânecile mai lungi decât mâinile ei, oricum lungi, poate fi văzută în Centrul Vechi trăgând după ea o geantă de voaiaj. Ați putea, crede că este o turistă, poate o supusă a Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Nu e. E Lia Bugnar, care își duce în geanta asta garderoba necesară fiecărui spectacol. Își parchează mașina, una de clasă mică, și apoi trage de mini-geamantanul acesta.

„Noi 4” necesită o recuzită minimă: Lia urmează să poarte un trening specific aurolacilor din anii ’90, un fes enorm, Maria va purta o perucă, Ilinca vine ea cu haine de acasă, o minijupă care o face să arate ca o amantă, căci rolul ei e de amantă, iar Marius vine cum vrea el, că oricum vine de obicei de la alt spectacol.

Nimeni n-a stat să contabilizeze de câte ori au jucat acest spectacol. Răspunsurile lor variază: să fi fost de o sută de ori, să fi fost de două sute de ori. Ce importanță mai are? Îl știu, l-ar putea susține și treziți din somn, cu mascații în casă, la patru dimineața.

Lia Bugnar pretinde că acesta, „Noi 4”, e cel mai bun text pe care l-a semnat. Nu sunt de acord cu ea, i-am scris chiar și o cronică oarecum în contra. Pot să înțeleg însă de ce gândește așa: liabugnarismul este un fenomen care are la bază prietenia. Oamenii aceștia nu sunt niște colegi oarecare, sunt prieteni, iar „Noi 4” este cel mai reușit pachebot al prieteniei pe care și-o poartă. Nu valoarea sa dramaturgică lasă să izbucnească acea chimie pe care spectatorii o simt, care îi tulbură și care îi face să vină, iar și iar, la spectacol.

Urc în culisele Godot-ului, spre cabina actorilor. Trec pe lângă o coasă, un pistol de jucărie, un perfuzor, toate necesare altor și altor spectacole. Stau în culise și îmi e dat să aflu: fesul de aurolacă al Liei a fost cândva fesul de noapte al fostului iubit al Mariei Obretin!

Lia Bugnar are, trebuie să aflați, și obiceiuri de Ioan Botezătorul: fiecare om din anturajul ei primește un nume de animal. Obretin e „pisica”, Manolache, cum ați aflat deja, e căprioara aia cu ochii mari, Manole e „șoarecele lihnit” sau „șoricătură” sau, mai tandru, „șoarece”. Până și iubitului său, un tânăr, strălucitor actor, Lia îi spune „Husky”.

Curg întâmplările: cea cu pantofii pe care „șoarecele” și i-a cumpărat dintr-un butic din Miovei, dar pe care i-a uitat în portbagajul mașinii Liei și nu a apucat să îi poarte niciodată, ceea ce atestă o dată în plus că Marius e un  fashion victim. Cea de la Slatina, o știți pe cea de la Slatina? Într-o atmosferă absolut dezolantă, cum e pe acolo, Maria a fost singura care a putut să vadă, în clar, frumusețea absolută: un copac. Un copăcel, povestește Lia, un vai-mama-lui – de copac. „Ce frumoooos!”, a exclamat atunci, surescitată, „pisica”. Entuziasmul ei este copleșitor.

Dar iat-o că ajunge, e obosită, a avut o noapte precedentă cu film de cinema. Anunță că va trebui, în reprezentația asta, să se bazeze pe talent, că nu i-a ieșit cu frumusețea. Se alintă. Apoi se panichează. Zice că să moară Păcănel! O întreb cine e Păcănel. Îmi răspunde laconic: „cel care trebuie să moară”. Se machiază.

Apare și – superbă! – Ilinca, vine de la un alt spectacol, de la Teatrul Mic, unde e angajată. Tocmai a jucat rolul unei surdomute, așa că are chef de vorbă. Mă trimite pe scări, ca să se schimbe în hainele de amantă. Mă conformez. Au și ziariștii beneficiile lor, dar nici chiar așa!

Ultimul – Marius Manole. E prima oară când ne vedem față către față. Îi plac pantofii mei. Chiar e „fashion victim”! Sunt dispus să îi vând. Am ceva din Kramer din “Seinfeld” – nu mi-am pus problema cum o să mă întorc acasă în picioarele goale. Din fericire, nu ne potrivim la număr. El poartă 39-40, eu 41. Fetele intră pe rând în scenă, rămân cu Marius în cabină. Vorbim. E obosit, e foarte obosit, dar nu fizic, spune, nu, ci așa, pe dinăuntru. Dacă aș știu eu cât a muncit el în viața asta… Știu.

Îmi povestește cum își petrece nopțile: mănâncă bomboane și se uită la Eurosport, la tenis, îi plac bomboanele și tenisul, îmi spune că îi place și succesul, fiindcă nu mai trebuie să dea explicații despre cine e atunci când intră într-o cameră. El e timid, nu-i place să le dea explicații oamenilor. Mai conferențiază la corporatiști, și-a cumpărat și un ceas frumos, ca să conferențieze în condiții optime. Apoi își îndreaptă privirea spre sticluța cu parfumul cu care își dă „pisica”. Îmi dezvăluie că e același parfum la fiecare spectacol. Unul foarte dulce. Marius are o chestie cu parfumurile, mirosurile lor sunt un fel de madlene proustiene, îl bagă în starea de când s-a întâlnit prima dată cu aroma aceea.

Din când în când, mai iese Lia din scenă, urcă la noi, apoi se întoarce vijelios, după ce dă două-trei harfe și ne povestește ce spectatori mai sunt prin sală, pe unii îi știe după numele mic. Când pleacă, zice, de obicei, așa: „Hai, vă pup, mă duc să-mi reabilitez personajul!”.

Jos, spectatorii râd în hohote, Marius se pregătește să coboare și el, nu are emoții, n-a mai avut de mult timp emoții la spectacole. După două trepte se întoarce și-mi aruncă mie cardul său bancar: „Ține-l, pune-l bine. Sunt superstițios, nu intru cu cardul în buzunar!”.

În scenă, Manole face el ce face și totul se sfârșește cu lumea aplaudând în picioare. Știu deja, a mai tot spus, că nu îi place să iasă la aplauze, căci nu mai știe cine e – omul, actorul, personajul? – și se simte gol. Ies toți patru la aplauze.

Apoi, actorii își primesc remunerația. E deja trecut de miezul nopții, plecăm fiecare pe la casele noastre. În teatrul-cafenea spectatorii își beau ultimele pahare și încearcă, poate, să înțeleagă ce tocmai au văzut. Apoi se face și mai noapte și Bucureștiul își trăiește toate păcatele libertății.

Ajung acasă și mă gândesc la ei patru – la ce au făcut cu independența asta a lor. A trecut de ora unu cu patru minute. Îi înjur la mine-n cap, cu toată dragostea: ce oameni!, ce actori!

CEILALȚI

 
Teatrul independent din București e structurat, în mare măsură, pe grupuri. „Lia și Compania”, deși nu a cunoscut niciodată această denumire, este și cel mai numeros, și cel mai de succes astfel de grup.

Mai fac teatru independent și Florin Piersic Junior, pionier al genului și de-acum un clasic, și “Improvisneyland”, și actorii din jurul tânărului regizor Matei Lucaci-Grunberg, și cercul din jurul lui Chris Simion.

În lipsa unor angajamente cu teatre de stat, tendința generală e ca actorii (mai ales cei tineri) să se grupeze în baza prieteniei dintre ei și să joace acolo unde prind contracte.

Cariere frumoase fac și cei strânși de regizorul Victor Ioan Frunză (joacă îndeosebi la Metropolis), precum și gașca de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” care pune în scenă splendida nebunie numită „O odisee pământeană”.

Reportaj publicat în revista Șapte Seri, 06 aprilie 2015.