M-am întâlnit cu Kurt Vonnegut foarte târziu, după ce parcursesem primii treizeci și doi de ani din maratonul vieții personale. Am citit această carte: Micul dejun al campionilor (cu desenele autorului).

Nu eram familiarizat cu opera prozatorului american, publicată de Polirom cu aproape un deceniu în urmă, habar n-aveam cine este şi ce înseamnă în imperiul vonnegutian domnul Kilgore Trout. Şi aşa mai departe. Ca să fim sinceri, nici nu trebuie, de fapt, să ştii toate astea. Căci acest rendez-vous cu Kurt Vonnegut este o nebunie care nu are nevoie de prolog.

Îmi dau seama cu neţărmurită tristeţe că mai există încă pe lume oameni care nu au citit niciun rând din Vonnegut. Îi compătimesc. Cum aş putea să îi conving de teribila greşeală în care persistă? Aş putea?

În chestiunea cărţii Micul dejun al campionilor aş menţiona acest fragment din ”New York Times“: „Micul dejun al campionilor (…) scoate la iveală ca pe bandă toate nemulţumirile legate de America şi le face să pară proaspete, amuzante, şocante, pline de ură sau adorabile“. Sau acest fragment din ”Time“: „Vonnegut este George Orwell, doctorul Cagliari şi Flash Gordon, amestecaţi laolaltă într-un singur scriitor – un savant dement, caraghios, dar de o înaltă ţinută etică“. Sau – mai degrabă – mi-aş lua libertatea să nu recurg la niciunul dintre aceste citate lămuritoare, căci care ar mai fi contribuţia mea?

Ar trebui să vă spun că Micul dejun al campionilor se mai numeşte şi La revedere, tristă zi de luni. Îmi place mai mult această variantă de titlu, aşa că am ales să o folosesc şi în susul acestui text, după cum aţi putut deja constata.

Există scriitori care nu au ce face cu realitatea – nu le ajunge. Realitatea e o glumă, e un moft, e o bază oarecare pe care ei îşi pot înălța turnurile unei imaginaţii fără limite. Un astfel de scriitor este şi Kurt Vonnegut.

În Micul dejun, scriitorul de romane şi povestiri SF Kilgore Trout dă de Dwayne Hoover, dealer de maşini Pontiac, care înclină să-şi reprezinte „fiinţele omeneşti ca pe nişte eprubete imense, de cauciuc, în care bolborosesc nişte reacţii chimice“. Dwayne Hoover ia drept realitate ficţiunile lui Kilgore Trout şi ajunge să creadă că toţi oamenii sunt roboţi care au o utilitate doar în raport cu el. Totodată, el, Hoover, este singurul din univers care are liber-arbitru. E, deci, dement.

Pe finalul acestui volum care abundă în ironie, autoironie şi developează credinţe puternice despre război, sex, rasism, iubire, politică, ecologie, deci despre tot ce contează la specia om, lui Kilgore Trout i se oferă nesperata şansă de a-l întâlni pe Kurt Vonnegut însuşi.

Poftim, dezvăluire: într-un acces de generozitate, Kurt Vonnegut îl eliberează pe acest credincios personaj al cărţilor sale.

Ce este fascinant la Vonnegut este această inepuizabilă putere de a inventa poveşti pe care să le pună în contul lui Trout. Preferata mea rămâne una care se numeşte „Tâmpitul care dansează“. Şi aceasta este – ne avertizează Vonnegut – despre imposibilitatea tragică de a comunica. Ce se întâmplă? O creatură de pe o farfurie zburătoare ajunge pe Pământ, unde urmează să le dezvăluie oamenilor care e treaba cu vindecarea cancerului şi eradicarea războaielor. Pe planeta de pe care descindea dumnealui, localnicii comunicau dansând step şi trăgând pârţuri. Încearcă să transmită preţioasele informaţii de care dispune şi pământenilor, utilizând cele mai grozave pârţuri, dansând cel mai îndrăcit step. Zadarnic. Este ucis prin lovituri în cap cu o crosă de golf. Cam asta e situaţia cu scriitorul Trout, inventat de scriitorul Vonnegut. Fantastic, fantastic, fantastic, adevăr vă spun vouă.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 507 / 21. XII. 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here