Din nou despre John Steinbeck și capodoperele sale. Astăzi, Perla, volum publicat în 1947, dar acesta e un amănunt oarecare, căci Perla este o carte eternă.
John Steinbeck, scriitor: „Scriitorul trebuie să creadă că meseria lui este cel mai important lucru din lume. Și trebuie să se țină legat de acest gând, chiar dacă știe că-i o iluzie“. John Steinbeck a crezut în meseria lui, a crezut și a scris, a crezut și a scris, a crezut și a scris. A lăsat o operă concomitent vastă și profundă, cum puțini autori din secolul al XX-lea au lăsat.
Linda Wagner-Martin, profesoară de literatură engleză și literatură comparată, specializată în biografii: „Lucrul la Perla a fost neobișnuit și i-a consumat lui Steinbeck mare parte din energiile creatoare. Obișnuia să vorbească despre ea ca despre un experiment pe care-i era teamă că-l va sfârși rău. Dar odată terminată, la finele lui ianuarie 1945, a scris cu modestia lui obișnuită: «Cred că e o poveste aspră, căreia nu-i lipsesc străfulgerările de frumusețe». John Steinbeck avea, desigur, dreptate. Chiar așa este Perla: o poveste aspră, orbitor de tristă și de frumoasă. ”The New Yorker“ a elogiat-o prompt: „Perla are distincția și sinceritatea pe care le găsim în tot ce scrie Steinbeck“.
Scriitorul ne avertizează de la prima pagină că urmează să citim un text pe care, cel mai probabil, îl vom primi ca pe o parabolă în care fiecare își va vedea propria viață. Au existat Kino, Juana și fiul lor, a existat perla uriașă pe care Kino a descoperit-o, perlă care avea să îi schimbe pentru totdeauna viața, ca un blestem, ca un destin? Steinbeck își plasează textul în trena unei legende mexicane. Legenda dăinuie.
Perla este scrisă cu o măiestrie care trădează o cunoaștere intimă a naturii umane. John Steinbeck știa adâncurile în rău până la care omul poate coborî. John Steinbeck știa și culmile până la care omul se poate înălța prin iubire.
John Steinbeck știa cum corup lăcomia și trufia, știa cum bogăția atrage ura. Când Kino și Juana, foarte săraci, își duc fiul înțepat de un scorpion la medic, acesta – un impostor care trăise cândva la Paris luxul de a mânca la restaurant și a întreține o amantă – le dă această replică: „N-am altceva de făcut decât să vindec copilași de indieni ciupiți de insecte? Sunt doctor, nu veterinar“. Este o replică nemuritoare. Cei prea puternici încă îi biciuiesc pe cei prea slabi cu această dovadă deplină a abjecției care zace în omul-animal.
John Steinbeck știa ce înseamnă sărăcia și cum își construiesc oamenii săraci ziduri împotriva foametei. El știa că a ucide barca unui pescar era totuna cu a-l ucide pe pescar, dacă nu o ticăloșie încă mai cumplită: „Să omori un om nu era o grozăvie mai mare decât să omori o barcă. Pentru că o barcă nu are fii, o barcă nu poate să se apere singură și o barcă rănită nu se mai vindecă niciodată“.
John Steinbeck știa cum circulă zvonurile în orășele. Lăsa fragmente magnifice despre acest obicei al oamenilor de a da mai departe veștile, îndeosebi pe cele rele: „Vestea trezi în oraș ceva cumplit […]; era o picătură neagră care semăna cu scorpionul sau cu foamea, atunci când simți miros de mâncare, sau cu singurătatea, atunci când dragostea ți-a fost respinsă. Sacii cu venin ai orașului începură să fabrice otravă […]“.
Dar cele mai frumoase pagini din această carte sunt cele despre cealaltă natură – deloc umană. John Steinbeck este – îndrăznesc să pretind – scriitorul secolului al XX-lea care a înțeles cel mai bine natura. El este dintre aceia – atât de rari – în stare să fie și de partea Perlei.
Și mai este ceva: felul în care acești indieni trăiesc muzica din inimile și din mințile lor. E extraordinar cum cântecul familiei – din mintea lui Kino, din mintea Juanei – devine țipătul nevindecat al unei furii fără leac. În definitiv, John Steinbeck nici măcar n-a scris o carte. El a transcris cântecul perlei. Ultima frază e limpede: „Iar din muzica perlei nu rămase decât o șoaptă care se stinse“.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 503 / 23. XI. 2015.
