Jurnalul cubanez (integral)

Jurnalul Cubanez I. „La Apertura”: Aleea Zorilor

Sunt în cursa Air France 3534 de la Paris la Havana. Vin din Belgia, de la belșug, de la trei mese pe zi, începute cu câte un “starter”, de la ghiftuială, din Belgia, unde, totuși, fumul invizibil al progresului distruge déjà clădirile din sticlă și iluzii – și sunt atât de puțini cei care au ochii să vadă ce e de văzut. Se simt bine birocrații, își măsoară bunăstarea în consum. E tot ce le-a mai rămas. Nu au rădăcini și nu au nici viitor, deși planurile de pensii par sigure. Sunt nefericiți, și nici măcar nu înțeleg asta. Fac o escală la București. Am mari probleme acasă, dar toți avem, cumva, mari probleme acasă.  E banal. Așa e acum.

Ce caut eu în Boeingul acesta? Ce caut eu la Havana? Sunt ore grele între Franța și Cuba. Le umplu privind în ecranul din fața mea întreaga serie din “Stăpânul inelelor”. Sunt ultimul om din lume care nu o văzuse. Acum nu mai e nimeni, gata. Mă uit în ochii lui Ian McKellen, mai cunoscut sub numele de “Gandolf”. “Important e ce faci cu timpul ce ți s-a dat”, îmi spune “Gandolf”. Nu știu dacă replica asta e la fel pentru toți cei care urmăresc filmul și nici nu mă interesează. Ce fac cu timpul care mi s-a dat?

Nu mai e mult până la Havana. Rezist, trebuie. Închid privirea: sunt în clepsidră, e limpede că voi muri curând sufocat de tot timpul acesta care se prăbușește. Ma trezesc. “Stimați pasageri, bun venit în Cuba”.

Am douăzeci de ani. Sunt student la științe politice, la București. Se povestește despre mine că beau câte o bere și mă cred Lech Walesa. Complet fals. Întâi, că nu prea beau, căci nu am bani și, apoi, ca în “Însemnări din subterană”, sunt un om bolnav, sunt un om rau, îmi dă de furcă mai ales ficatul. Mai mult, Lech Walesa e anost, n-are nicio harfă. Nu vreau să fiu el. Ne strângem pe “La Motoare”, e adevărat, hipsterii mai bătrâni, hipsterii avant-la-lettre, știu. Am douăzeci de ani, la dracu`. Port un tricou negru cu Che Guevara care fumează trabuc sub steaua de pe steagul cubanez. Prietenul meu, mai conservator, e sceptic când vine vorba de socialism. Îmi spune că nu e bine cu ăla pe piept. Îmi spune, de fapt, “coaie, nu așa, nu ăla”. “Știu, coaie, dar nu aveau cu Konrad Adenauer, chiar n-aveau”.Glume de studenți la științe politice. Glume. Prietenul meu are în el o inteligență vulgară, prematur blazată. Va rata, o știu. Trăsătura dominantă a caracterului său este melancolia. O ascunde bine, dar eu o știu. Și eu voi rata. Poate că bem, totuși, o bere.

Aterizez pe Aeroportul Jose Marti și văd ca port același tricou negru cu Che Guevara. Sunt nouă ani de la “Motoare”. Viața noastra. Arareori îl imbrac. Inima mi-e la stanga, dar viața, viața trece, și când viața trece nu îl mai pui pe Che în piept. Nu mai.

Nu mă mai entuziasmez lesne. Știu China, ce pot afla nou? Taxiul de la aeroport până la adresa unde trebuie să ajung costă 25 de CUC. Un CUC este echivalentul unui dolar american. Cuba folosește două monezi. Una pentru cubanezi, una pentru turiști. Turiștii sunt jefuiți la fiecare pas, cu acești cuci, dar, în mod curios, nu pare să le pese. 25 de cuci. E enorm, dar încă nu știu cum merge treaba. Havana mă sperie. Da, vreau să îi spun taximetristului să se întoarcă, să treacă de aeroport și să mearga tot înapoi, peste Ocean. Vreau acasă, vreau în Europa! La prima vedere, Havana e exact Zăbrăuțiul din Ferentari, așa e. Nu sunt cine știe ce erou, niciodată n-am fost, dar nu mă întorc, nici măcar când vreau. Merg, ca boul, tot înainte. іHasta la victoria siempre! Nu taximetristule, nu fratele meu negru, nu mai întoarce, oprește, oprește aici!

Ajung pe Lealtad, la numarul 262, la doamna Amada. Frumos nume. Îmi dă curaj. Numai că doamna Amada îmi întinde o mână cu doar patru degete. Simt primul fior de frig. Nu e înserarea. Nu. Sunt orele 18 și e teribil de cald la Havana.

E decembrie 2012. Încă sunt ziarist angajat la un ziar, probabil ultimul. Ajung în leprozerie, la noi, la Tichilești. Văd oameni cărora le cad degetele, ba uneori chiar palmele. Încerc să le cântăresc sufletele, dar adevarul este că nu e ușor.

Sunt alături de domnul Z., un prieten spaniol care preferă, în cadrul acestui text și nu numai aici, anonimatul. Îmi verific tot vocabularul de spaniolă. Nu, nu știu cuvântul. Îl intreb în romană, domnul Z. vorbește oarecum româna. “Lepră, crezi că e lepră?”. Nu, nu poate să fie. Rămânem la doamna Amada, ce să mai facem? Trasaturile lui schițează un calm aspru. Îl cred. O botezăm pe gazda noastră “doamna de patru degete”, râdem de ea și de noi, și ieșim în stradă.

Ne îndreptăm spre Malecon, faleza Havanei. Toți ne arată respect, ba chiar prietenie. Ce dracu` se întâmplă? Spaimele noastre se topesc în arșita acestui prim asfințit de Caraibe. Iar femeile – femeile poartă doar metafore! Le urmăresc lacom, ca un voyeur, ca un spion, ca un poet, ba chiar ca un lup, ca un soldat, ca un star de cinema, ca în muzica ușoară de pe Câmpiile Elizee ale Parisului, dar îmi propun să fiu cât se poate de cast. Am o vârstă, am o situație.

Facem dreapta înspre Habana Vieja, Centrul Vechi. Trecem pe lângă case coloniale care stau să se prăbușească. Uneori, chiar se prăbușesc. Chestia asta se numește “derrumbe”. Clădirile se descompun și cad. De cele mai multe ori se înregistrează morți, dar despre asta se vorbește la “Radio Bemba”, “Radioul Buzelor”, cum îi spun ei, “Radio Șanț”, cum îi spuneam noi. Se mai publică, e adevărat, câteo știre în “Granma”, oficiosul Partidului, dar rar și întotdeauna cu un interes ascuns. Merg jumătate dintr-o jumătate de ceas. Niciunul dintre cetățenii pe care îi întâlnesc nu este alb.

Sunt născut la începutul anilor ’80 în România socialistă. Primi mei prieteni sunt negri, copiii unor studenti care locuiesc într-un cămin din Grozăvești. Găsesc acesta drept unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Ma imunizez la unele boli ale secolelor XX si XXI.

Îmi dau seama că mi-am uitat la București periuța de dinți. Poftim, necaz! De unde cumperi o periuță de dinți, seara, în Havana? Aici nu sunt supermarketuri, aici nu există Carrefour. Mă lasă nervii. Concentrează-te! Când eram mai tânăr, dădusem comunismului această definiție, care nu se regăsește în nicio lucrare de specialitate, e a mea: comunismul este un sistem de relații – atât. Îmi amintesc definiția și îmi dau seama că trebuie, urgent!, să îmi fac relații. 

Locuiesc o vreme într-un mic oraș monoindustrial, mai exact pe Aleea Zorilor, la numărul 4, blocul C2, etaj 1, apartament 28. Părinții mei, mai ales mama, sunt profesori de matematică la singura școală din oraș. Vecinii noștri de palier: doi cizmari cu familiile și o croitoreasă, cu familia. Unul dintre cizmari e alcoolic. Are patru fii, și toate cuvintele care se pot folosi despre ei sunt de umplutură. Favorizez, îndeobște, exagerările. Nu si acum: sunt copii buni. Am nostalgia acelei scari de bloc, care se prea poate să fi fost paradisul din care, mai târziu, m-am văzut aruncat – într-o iarnă un camion ne-a strâns toată mobila și am plecat la „mai bine”.

Cizmarul acesta alcoolic are în el ceva dintr-un monstru și altceva dintr-un înger. Mai târziu aflu că mulți dintre oameni, dacă nu toți, sunt așa. Cred că a murit, tânăr, acum mai bine de un deceniu. Mă gândesc uneori, nu prea des, la el. Soția nu îl mai primea acasă. Se bâlbâia îngrozitor pe fond psihic, repeta la nesfârșit întrebarea asta retorică, „Păi și, păi și?”. Unora le era frică. Eu eram un căcăcios, dar de el nu îmi era frica, nu mi-a fost niciodată, nu știu să spun de ce. Aveam cinci sau poate că șase ani când m-a prins de mână și mi-a zis: „Păi și, păi și, păi și, e bine așa?”.

Atunci am văzut prima dată un bărbat plângând. Fusese din nou alungat de acasă. Stătea  prăbușit, la intrarea în bloc, cu capul rezemat în piept și privirea înspre centrul pământului. Era înalt și foarte slab, un fel de schelet longilin. Puțea a rachiu sau poate că a votcă. Avea ceva dintr-un personaj negativ din filme, care se luptă să se învingă, dar nu se învinge. Nu i-am dat niciun răspuns. L-am lăsat să vorbească și a vorbit până când a tăcut. Obosise, de parcă săpase adânc în el, până când își găsise inima și după ce a găsit-o nu i-a mai rămas nimic de spus. Atunci am învățat: oamenii prăbușiți în fața clădirilor trebuie ascultați. Să nu vă fie frică de cei căzuti!Să îi ascultați!

Cubanezii obișnuiesc să șadă pe borduri, în fața caselor. Par definitiv căzuți, dar nu sunt. Unul se ridică brusc și ne invită, pe mine și pe domnul Z., la o promenadă pentru a ne arăta “adevărata Cubă”. Probabil că ne simte gâște, își dă seama că suntem în prima noastră seară la Havana, probabil nu părem entuziasmați de întâlnirea cu el, căci se grăbește să adauge: “Stați liniștiți, în Cuba nu există violență față de turiști”. Suntem plămădiți dintr-un aluat de calitate îndoielnică, veche, europeană, prizonieri ai unei viziuni înguste despre lume, aproape paranoici. Ne lăsăm, însă, pe mâna cubanezului. Aflăm că îl cheamă Ignacio, îi voi spune San Ignacio. Înțeleg repede că poate fi o relație în sistem. Îi explicăm problema cu periuța. De unde am putea oare? Ne zâmbește ca unor bebeluși. Va trebui să mergem la el acasă. Locuiește chiar lângă spital și are pe cineva care are pe cineva care lucrează la spital. Nu știm noi oare că toți cubanezii fură de la locurile de muncă? Ei bine, la spital se aduc periuțe noi, sigilate. Cunoștința lui mă poate ajuta cu o periuță nouă, sigilată, furată. În timp ce urcam scarile catre locuinta lui Ignacio îmi vine in minte, fără niciun motiv, articolul numarul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul său, în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale”. Femeia îmi dă periuța. Îi dau doi cuci la schimb. E mult, dar așa funcționează comunismul. San Ignacio ne invită apoi să încercam fetele de care se ocupă. E și pește, așadar. Nu în seara asta, suntem obosiți.  Vom tot repeta fraza asta – până la sfarșit. Încearcă să ne vândă trabucuri, furate și ele dintr-o cooperativă. Nu cumpărăm și, pentru că în Cuba nu există violență față de turiști, sfârșim așezați pe bordură, care cu o bere, care cu un rom, vorbind cu băieții din cartierul lui San Ignacio.

Mi să da o educație umanistă, care îmi face în mod egal și bine și rău. Cred în dreptate și alte utopii. Îndur destulă foame pentru dreptatea în care cred. Managerii cred în bani, nu în dreptate. La 12 ani fug de acasă cu trenul, ca să ma joc la computerul unui coleg de clasă. Era singurul care avea computer. Călătoresc aproape 15 kilometri. De atunci  tot rătăcesc prin lume, ca și cum aș fi din neamul lui Cain, deși nu sunt. Răsucesc și eu fusele orare, ca într-un blestem sau ca într-o binecuvântare.Trec din trenuri în autobuze în berline în mașini break în vapoare în biciclete în taxiuri în avioane în limuzine în tramavaie, la nesfârșit. Parcă trăiesc într-una dintre cărțile din tinerețea lui Orhan Pamuk, „Viața cea nouă”, sau alta.

În buzunare port hârtii pe care scriu idei, de obicei ale altora. Duc, totodată, cu mine un carnet cu coperți de culoare neagră unde îmi scriu, de ani de zile, o scrisoare pe care nu mi-o voi expedia niciodată. Niciodată nu știu ce găsesc în buzunarele astea nenorocite. Sunt biletele mele de papagal. Îmi țin de horoscop și de sprijin. „Nimic adevărat – cu adevărat – nu apare vreodată în ziare”. Saul Bellow, Iarna Decanului. Saule, Saule, de ce mă prigonești? Uite, eu scriu adevărul și îl scriu în ziare, fiindcă îmi place viața ziarelor- viață de libelulă, de clipă, de fapt divers. Voi scrie în ziare până la moarte – a lor sau a mea, mi-e egal. Dacă mai trăia, îi expediam o vedere din Havana. Pe spate i-aș fi scris „Viața e un fapt divers, domnule Bellow”. Semnam, bineînteles, Andrei Craciun, poet minor, care scrie adevărul  în ziare.

Copilăresc într-un cartier în care sunt cam cincizeci de băieți de vârsta mea. Cincizeci! O fi fost politica anti-avort a dictaturii, ne-om fi născut din întâmplări irevocabile, nu știu. Ce știu: am avut Aleea Zorilor. Am domnit acolo, am duminicit acolo, am condus-o, ca niște regi, ca niște lorzi, ca niște țestoase ninja. Eu am fost Michelangelo și încă mai sunt. Din ăștia cincizeci, eu umblam toata ziua cu Dig, cu Costică Dop, cu Adi, cu Mache și cu Fluture. La subsolul blocului C2, la canalizare, era foarte mult căcat. Cel puțin o dată am intrat în acel beci și am trecut, ca niște acrobați fără succes, peste țevile de acolo. Cel puțin o dată am căzut în căcat până la gât. Scena mea preferată din cinematografie este din filmul “Slumdog Millionaire”. Știu  eu cum și de ce. Vine Revoluția, cade Ceaușescu, urmează tranziția, România ajunge o colonie și trebuie să plecăm toți prin lume ca să supraviețuim. Aleea Zorilor e, astăzi, pustie. Rămâne, însă, în noi, ceva, o copilărie pe care o ducem în bagajul de inimă. Cu viața, vom renunța la toate, le vom arunca peste bord. Da: o să avem întotdeauna bagajul de inimă și cam atât. Nu există cală pentru Aleea Zorilor.  

San Ignacio face prezentarile. Iata-l pe fratele lui, e un gras (în Cuba sunt puțini grasi, cum erau și la noi pe vremuri, câte unul pe fiecare scară de bloc, și cam atât, de obicei i se spunea chiar așa “Grasul”, articulat cu articolul hotarat enclitic l – e gras ca un măr copt), iată-i și pe prietenii săi și ai fratelui său. Au copilărit toți, aici, pe stradă. Lucrează – unul la un service auto, altul la o terasă, și așa mai departe. Au copii. Urmăresc știrile. Sunt la curent cu ce se întâmplă în lume. “Cum merg treburile prin Spania? 25% somaj, trebuie să fie îngrozitor, nu?”. Cubanezii din stradă au mai multe informații decât românii din stradă. Și nu sunt 15% care să creada că de Paște se sărbătorește Nașterea Domnului. Nu sunt. Guvernul comunist a pus totul pe două cărți: pe educație și pe sănătate. Vor pierde, dar deocamdată se vede. Librăriile – vom afla – sunt pline. Cubanezii citesc, vorbesc civilizat și avizat, cotrobăie ca prin buzunarul nădragilor prin geopolitică, literatură și sport. Se vede și influența propagandei, dar sunt prea inteligenți ca sa creadă tot ce scrie în “Granma”, ba chiar și în “Juventud Rebelde”. Și mai e ceva, pe măsură ce noaptea începe să treacă, și dezbatem fapte diverse, mă uit la San Ignacio și la fratele lui și la prietenii lor și văd în ei, din abundență, prietenia. Sunt duplicitari, și-ar da și nevestele turiștilor pentru suficienți cuci, dar, totodată, au sufletele curate. Îți spun viața lor, cât se poate spune din ea. Trebuie să vorbească, cuiva trebuie să îi spună. Ne dau sfaturi care mai târziu ne vor salva viața: dacă nu v-ați făcut vaccinul anti-holeră, nu beți apa de la robinet și nu consumați sucuri de pe stradă – au în ele apă de la robinet. Noi, cubanezii rezistăm, voi ați muri. Nu am plătit informația asta. Despre România știu: Gică Hagi, Campionatul Mondial din 1994, Nadia Comăneci, Nicolae Ceaușescu (pe care, e drept, îl confundă, câteodată, cu Tito), suntem plini de țigani, la Mundialul din 1998 ne-am vopsit toți blonzi, în Havana există un cântăreț de hip-hop, underground, alb, înalt, român la bază (n-am reușit să dau de el), Transilavania, care e în Vestul Romaniei, și în care se spune că ar fi trăit Dracula, dar bineînțeles că nu există vampiri, România a fost și ea o țară revoluționară, dar nu mai e, suntem vecini cu Rusia, nu? Nu pot să răspund că nu.

Alt bilet de papagal: “Ce scriu eu aici e adevărat până când trece altcineva pe aici și va aranja lumea conform propriei viziuni”. John Steinbeck, Călătorii cu Charley.

Și a fost seară și s-a făcut dimineață. Ziua întâi.

Jurnalul Cubanez II. “La Segunda”: Moștenirile

Recitesc tot ce am scris până acum și mă scufund în dezgust. Unde e Havana, pe care am promis-o, ca pe un paradis? Nimic. N-am arătat nimic. “Aleea Zorilor” e un text care, de fapt, merită să ardă, să arda ca ultimele scrieri din viața lui Gogol, să își câștige, să își merite măcar non-existența.

Realizez că viața unui om, la fel ca a unui popor, la fel ca a unei țări, este, până la urmă, o sumă de moșteniri. Nu sunt fericit de ce duc în mine. Dacă aș putea, mi-aș tăia chiar acum venele, și aș lăsa să curgă jumătate din sânge, dacă așa m-aș putea despărți, pentru totdeauna, de rău. Dar nu e dat să fie așa. Fiecare om, fiecare popor, fiecare țară trebuie să se îndure. Sunt oarecum mulțumit de această descoperire și decretez Cuba suma unor moșteniri: colonială–spaniolă, africană, americană, chinezească, sovietică și revoluționară-comunistă.

Ora locala opt se transformă în ora locală nouă. E deja patru după-amiază acasă. La patru după-amiază, niciodată nu s-a întâmplat ceva bun. Tăcerea e insuportabilă și absurda, ca o cavalcada avortând un marș. Un ventilator uriaș taie aerul tropical al încăperii. Deschid o carte, cumpărată de pe Aeroportul Charles de Gaulle din Paris, “Igiena asasinului” de Amelie Nothomb, în franceză, și astept ca, în patul de alături, domnul Z. să se trezeasca. Nu sunt asasin. Igiena personală lasă de dorit la Havana. Nu avem apă caldă. O înjur pe doamna Amada de Dumnezeu în spaniola, în gând, deși nu e nimic de făcut.

Mic dejun auster. Fructe, ouă, cafea proastă și un pahar de suc. Aflu ce înseamnă, colocvial, cuvântul “papaya” – înseamnă “pizdă”. Decid că e mai bine să nu îl folosesc. Domnul Z. îmi povestește despre Havana pe care a mai văzut-o cu mulți ani în urmă. Din ce a apucat aseară, totul e schimbat. Nici nu pot să îmi imaginez cum era. Nu știe, dar pot. Îmi amintesc.

E vara anului 1989 și de pe Aleea Zorilor până la chioșcul de pâine sunt șapte sau poate că opt minute, măsurate cu mersul unui copil de șase ani. Stau la coadă la pâine. Vânzătoarea, orbitoare în ceea ce pare să fie un halat murdar de făină, ne cunoaște familia. Îmi îngăduie un colț de pâine în plus, ilegal. Nu știu de ce n-am uitat mișcarea mâinii ei întinzându-mi colțul ilegal de pâine. Poate că e o insuportabilă grație în gestul acesta. Știu și acum numele vânzătoarei. Îmi spun că e un nume polonez, cum nu mai avea nimeni în oraș, și că e normal să mi-l amintesc, dar e ceva ciudat aici, și mă feresc să navighez mai departe în ciudățenia aceasta.

În stradă. La mine-n cap cântă Manu Chao, melodia Clandestino: Correr es mi destino/Para burlar la ley/Perdido en el corazon/De la grande Babylon. Găsesc adecvate versurile cu realitatea, deși nu alerg, și nici nu păcălesc legea – e clar, totuși, că tocmai ne rătăcim în inima marelui Babilon. Vrem să schimbăm câțiva dintre cucii noștri turistici în pesos, moneda cubanezilor. Evident că va veni o zi în care vom alege să traim exact ca un cubanez de rând, mai degrabă îndurând decât mâncând. Teoretic, nu putem să ne facem cumpăraturile cu pesos, practic, trebuie să găsești doar prețul corect și omul dispus să își vândă marfa și așa. Se găsesc.

Aerul e plin de fum, umiditatea e ridicată, trebuie să nu uitam că, pentru supraviețuire, e bine să bem doar apă îmbuteliată. O căutăm. Găsim un longilin gata să ne ajute să ajungem la o “cadeca”, o casă de schimb. Bineînțeles că ne țepuiește. Ne plimbă prin tot cartierul, ne face, cum ar veni, un tur al “adevarătei Cuba” (din nou expresia asta!), iar, în schimb, noi o să îl omenim într-o cârciumă cu fețe de masă roșii, o cârciumă care, de altfel, predispune la magie, și în care, la comanda sa, începe să se reverse, dintr-un dublu radio-casetofon cu CD, muzică pop cubaneza, probabil Pedrito Camacho y El Clan. Ne minte, nerușinat ne minte, și noi știm asta. E ziua lui, tocmai împlinește 30 de ani, iar fiul său de patru ani nu are – vai! – lapte. Suntem obligați să îl ajutam. Îl ajutăm, ceea ce nu îl împiedică să ne vândă pesos cubanos la un curs dramatic, de douăsprezece ori mai dezavantajos decât la o casă de schimb oficială. Toți cubanezii escroci s-au întâmplat să se aniverseze fix în ziua întâlnirii noastre, toți aveau acasa copii fără lapte. Înduioșător.

Iar toate se întâmplă ca și cum timpul ar fi fost suspendat. Nu știi când, dar se întâmplă – o lentoare începe să curgă prin tine, e ca și cum o mână invizibilă te-ar fi conectat la o perfuzie. Nu avem acces la internet, am putea, desigur, să mergem până la Hotelul Habana Libre, un vechi colos de la jumatatea capitalei, unde se aude că îl poți accesa, la prețuri teribile, cam cinci dolari jumătatea de oră, dar la ce ne-ar folosi? Lăsăm internetul să iasă din noi și ne conectăm la o altă rețea. Meditez la această despărțire temporară. Găsesc internetul perfect inutil, un fel de zeu grotesc, bun doar pentru capriciile vulgare de care, din păcate, nu mă feresc îndeajuns.

Pe măsura acestei lentori, casele parca adorm și se sprijină una pe cealaltă, ca niște bețivi. Totul trece tot mai încet, și las totul să treacă așa. În Havana intri, cu adevărat, ca într-o tranșă. Aici e viața cu tot ce are ea mai frumos. Fete tinere cu haine scurte, colorate fără nicio logică, parcă de un clan de artiști schizofrenici ascultând un cor de voci într-o neverosimilă simfonie a unui splendid non-sens. Bărbați slim fit împăunându-se cu nonșalanța cu care își trăiesc moștenirile. Adevarata Cubă e, întâi de toate, orgolioasă. Nu am niciun chef să romantizez și nici să fac politică. Las secundele și minutele și orele și zilele și nopțile să treacă. Nu le mai țin evidența. Aș fi ridicol. Aici, chiar nu contează ce zi este azi, iar mâine ține déjà de mitologie. Nimeni n-a putut, până acum, să demonstreze că există “mâine” în Cuba, deși comunismul se sprijină pe iluzii mereu amânate. Se întamplă și să cauți un bici-taxi, și biciclistul-taximetrist să te refuze. Banii vorbesc, dar nu pot încă totul. Dacă a mâncat sau nu are chef sau vrea să se ducă la plajă, mai bine îl cauți tu mâine, ok?

Scot un alt bilet de papagal. “Tot visul democrației se rezumă la a ridica proletariatul până la nivelul de idioțenie atins de burghezie”. Gustave Flaubert, romancier francez din a doua jumătate a secolului XIX, scriitor care a purtat, cu demnitate, toată viața, mustață.

Domnul Z. e spaniol. Nu își iubește poporul, și convenim împreună că e oarecum stupid să iubești popoare întregi, fie și pe acela în care te-ai întâmplat. Preferăm să judecăm și să gândim mai nuanțat. Moștenirea colonială, spaniolă, e copleșitoare în Havana. Pe aici, spaniolii nu sunt dispretuiți ca foști stăpâni, nu.

Cuba a fost descoperită de Cristofor Columb, care a luat-o în stăpânire în numele Coroanei Spaniole într-o zi de la sfârșitul lui octombrie, cu mai mult de cinci secole în urmă. Columb a botezat insula Juana, în numele fiicei suveranilor spanioli. Numele n-a rezistat. Era convins, totodată, că descoperise Japonia. Se înșela. A rămas, de la el, totuși, o apreciere asupra căreia e greu să obiectezi cu îndreptățire: “Cel mai frumos pământ pe care ochii omului l-au văzut vreodată”. Notă în jurnalul de bord.

Traversezi Havana înspre Est și îl înțelegi pe bietul Columb. Ai dreptate, bătrâne, uneori, acum de pildă, acesta chiar este cel mai frumos loc de pe pământ. Imaginați-vă acum că Havana este o distinsă, bătrână doamnă și ca pe obrajii ei s-au așezat mai multe straturi de farduri. Cel colonial și-a pierdut cu timpul strălucirea, dar a câștigat în noblețe. Toate aceste clădiri care stau să cadă, și se întâmplă să și cadă, au fost cândva tinere și înnebunitoare. Cuba a fost o perlă pentru Coroana Spaniolă – cândva insula asta trimisă parcă, în avangardă, în coasta Nord-Americii, era cel mai important producător de zahăr din lume. Câtă bogăție trebuie să fi fost în Havana! Vezi aievea femei, doamne din secolele trecute, în rochii de seară, fumându-și trabucurile și reușind, nu se știe cum, să nu pară obscene. Dincolo de Malecon, peste ape, nu plutește astăzi nicio corabie. Marea aceasta pustie stă întinsă așa, ca un întuneric, peste tot orizontul.

E aprilie, soarele șlefuiește siluete obscure, stoarce oamenii până îi lasă umbre. Până la orele 18.00 parcă se trăiește într-un preludiu. Apoi, explodează viața, ca o fiestă. În fiecare zi, de câteva sute de ani, la orele 21.00 se trage cu tunul, sus pe deal, dinspre fortăreața San Carlos de la Cabaña. Zgomotul învăluie, cotropește Havana. E un gong de care nu poți scăpa. Apoi, încep pacatele de noapte. “El cañonazo de las nueve” este, astăzi, doar tradiție, mai degrabă un joc, un spectacol pentru copii și turiști. Nu a fost dintotdeauna așa. Cândva era semnalul că se închid porțile orașului. Acum, de fapt, se deschid.

Relațiile cu Spania sunt astăzi complicate. Există o dependență a Cubei de Spania și există și această realitate: într-un parc, intram în vorbă cu doi saxofoniști care așteptau să cadă seara pentru a-și lua locul la terasă unde le cântă oaspeților. Unul dintre ei știe că are un bunic spaniol, dar nu o poate dovedi. Autoritățile cubaneze desigur că nu îi înlesnesc în niciun fel accesul la arhive. Legea iberică prevede că dacă demonstrezi ca unul dintre bunicii ți-a fost spaniol poți primi cetățenia spaniolă. E un magnet irezistibil, care atrage nenumarăți cubanezi care scormonesc disperați prin trecutul familiei în căutarea bunicului pierdut – de cele mai multe ori, însă, fără succes.

Moștenirea colonială: catedrala, Plaza de Armas, această limbă spaniolă din care a fost eliminat tot ce era aspru, și care parcă te invită la dans, locuri marcate pentru totdeauna de o bogăție scăpată de sub control. Bogăție și nedreptate.

Havana veche a fost ridicată pe umerii sclavilor. Găsiți puterea de a vă scandaliza în fața acestui adevăr istoric? Astăzi trăiesc mai mult de unsprezece milioane de oameni în Cuba. Câți sunt urmașii sclavilor aduși aici la cules de trestie de zahăr și la muncă epuizantă pe plantațiile de tutun? Specialiștii nu au unanimitate: procentul variază, dar nu coboară sub 30%. Cuba este mai degraba neagră. Nu ai cum să nu vezi asta și tot farmecul care derivă de aici. Ce ar fi Havana fără salsa și rumba și toate tobele din care coboară nostalgia după continentul pierdut al stămoșilor?

În ultimii ani, mai ales după vizitele lui Papa Ioan Paul al II-lea din 1998 și Papa Benedict al XVI-lea în 2012, acțiunile împotriva religiilor s-au diminuat. Cuba comunistă este încă, oficial, un stat fără niciun Dumnezeu, dar, de facto, afro-cubanii își împlinesc ritualurile fără mari rețineri. Se întâmplă să asist și eu la un ritual de Santeria, o religie sincretică, originară din Vestul Africii, în care sfinții din creștinism se împletesc, într-o armonie impusă, cu vechi sfinți africani ai sclavilor aduși în Caraibe.

N-am stare. Asist chiar la mai multe ritualuri, din mai multe religii afro-cubane, curiozitatea mă împinge departe, foarte departe, ajung la un moment dat în casa unui descendent al unui sclav adus din Congo, care mă pune să venerez mandibula unui mort, învelită într-o cârpă care mirosea puternic a gazolină. O venerez, ce naiba să fac?

Îmi fac un nou prieten. E alb, dar îl interesează istoria negrilor din Cuba. Are un maxilar dur, o privire de marinar, fumează enorm, face figură de intelectual de rang secund, nu are acces încă la Universitate, unde și-ar dori să predea. Se consideră îndreptățit la o catedră, dar autoritățile, pare-se, nu sunt gata să accepte până la ultimele consecințe Afro-Cuba și istoria ei. De ce?, întreb. “Prietene, încă există rasism în Cuba”. Nu îi răspund, dar pot să declar pe propria răspundere că nu l-am văzut.

Le știți. Există în lume o dictatură a clișeelor. Mașinile decapotabile de dinainte de Revoluție, de obicei galbene. Tablou cu turiști, de obicei în cămăși înflorate, gonind în spinarea cailor putere de acum șase decenii. Și toate aceste Chevroleturi și Forduri și Pontiacuri și Cadillacuri și Buickuri vopsite tropical.

Cuba și-a dobândit independența față de Spania în 1899. N-a fost chiar așa, căci tot de atunci a devenit o anexă neoficială a Floridei. Capitoliul din Havana, fidelă copie a celui din Washington, stă marturie despre șederea americanilor în insulă.

În vremea Prohibiției, Havana aceasta lascivă, pe jumătate Sodoma și pe cealaltă jumătate Gomora, e locul preferat de americani pentru pierzanie. Văd fotografii de epocă. E mai frumos ca la Paris. Hemingway nu vine din întâmplare aici. În Cuba poate să se dedea depravării, să pescuiască la bordul lui “Pilar”, să bea, până la delir, daikiri în barul Floridita și mojito în La Bodeguita del Medio, să se bată cu boxeuri amatori pe măsura ringului din mintea sa, să ducă femei în camera de la hotel, de la Ambos Mundos, la etajul al cincilea, și acolo să le arate – mare – dragostea sa închipuită. Urmele trecerii lui “Papa” prin Cuba sunt la tot pasul. Nici nu trebuie să le cauti. Hemingway a donat statului, de fapt poporului, cubanez Premiul Nobel pentru Literatură. Îi dăruiește, iată, și posteritatea.

Nu sunt aici să scriu un curs de istorie politică. Nu o sa insist cu Batista – a fost el un dictator susținut de americani, ce a fost? Nu. Acest text este despre ce rămâne, iar în Cuba, Statele Unite ale Americii sunt o temă majoră, poate cea mai importantă.

E, întâi, propaganda. America e diavolul. Sunt și cei cinci spioni cubanezi încarcerați în SUA. Chipurile lor invadează zidurile. “Se vor întoarce!”, anunță comuniștii cubanezi, cărora nu le lipsește, ca în cazul omologilor lor din Estul Europei, umorul. Altfel, nu ar comanda graffiti-uri cu “Obama, give me five!”. Să nu vă închipuiți că toate acestea sunt opera golanilor din stradă, caci nu sunt. Comuniștii cubanezi au confiscat arta din stradă, fac din ea propagandă, deși e la fel de just să scrii că fac din propagandă o artă.

Statele Unite ale Americii au impus Cubei un embargo economic în urmă cu 51 de ani. O jumătate de secol! Și uite că, totuși, Cuba nu renunță. Continuă să existe, subzistă cu petrolul din Venezuela și, mai nou, cu sprijinul discret al prietenilor chinezi. Sunt lucruri care nu se pot bloca – așa clamează propaganda. Și atacă America, pe linia aceasta, a tot ceea ce, spun comuniștii, capitalismul distruge: omenia, prietenia, demnitatea, și celalalte.

După Revoluție, au dispărut cazinourile care îi aduseseră faimă Havanei, dar dolarii continuă să vină, sunt imposibil de oprit!, de la cubanezii care au evadat din paradisul comunist tocmai la Miami sau, uneori, chiar mai departe. Aud vorbindu-se despre State pe ton blând, aproape matern, aud studenți care nu mai suportă și sunt gata să înfrunte și cei mai mari rechini din lume, ca să ajungă “dincolo”, aud vorbindu-se despre America așa cum se cuvine să vorbești despre Mesia. Dar aud și bătrâni blestemându-i pe “gringos”. Sunt oameni care își dau viața pentru “Cuba Rebelde”, oameni care au cu regimul Castro o relație mai degrabă perversă. Nu-l mai iubesc demult pe Fidel, ca într-un mariaj consumat, dar tot Fidel îi spun, așa, pe numele mic, iar, nu peste mult, când nu va mai fi, să nu va mirați dacă îl vor plânge cu sau fară directivă de la Partid. Da, da, și dansatoarele de la Cabaretul Tropicana îl vor plânge pe Fidel și nu vom ști niciodată câtă sinceritate e în lacrimile lor!

Comunismul rezistă, mai bine, în război, are nevoie de diferite fronturi în care să se lupte pentru Cauză. O știe și un boboc de la Științe Politice. Cuba de azi este și o cronică a războiului neîncheiat cu Statele Unite ale Americii. Iar în “Granma” se scrie despre “criza rachetelor”, de parcă ar fi iar începutul anilor `60, iar John Fitzgerald Kennedy nu ar fi fost încă asasinat. Comunismul este și paranoic și blocat în trecut. Raul Castro vorbește, totusi, cât poate de des despre “cântecul de sirenă al dusmanului”. Nu vă încredeți în America! e mesajul, însă cubanezii în casele cărora am locuit, căci, până la urmă, o părăsim și pe doamna Amada, fac altceva. Au antene și se uită la televizor la posturile de limbă spaniolă din Florida. Când sunt reclame la KFC se strigă unii pe alții prin casă și rămân așa, cu gura oarecum deschisă.

Se povestește că însuși Che Guevara, când s-a despărțit de Fidel, i-ar fi reproșat că nu mai înțelege Revoluția, că Revoluția nu se face pentru mai mult confort. Există mai mult confort în capitalism, Revoluția se face pentru altceva, dar pentru asta e nevoie de oameni cu un anumit caracter – ar fi spus, cu alte cuvinte, Che. Cine poate să știe ce-a fost între ei.

O localnică tocmai îmi lasă impresia că este pe o treime curvă și vrea să mă ademenească în budoar. Cumva rezist, dar folosesc un amplu bilet de papagal, e drept inadecvat.

“Atâta timp cât omenirea există, are un ideal în față și, se înțelege, acesta nu este idealul porcilor sau al iepurilor de a se împuia la nesfârsit, și nici al maimuțelor sau al parizienilor de a gusta din plăcerile pasiunii sexuale într-o manieră cât mai rafinată, ci idealul binelui, care se atinge prin cinste”. Bătrânul, naivul Lev Nikolaevici Tolstoi.

Da, există în Havana un cartier chinezesc enorm și bine restaurat. Chinezii, însă, au plecat la Revoluție și abia acum încep, cu adevărat, să se întoarcă. De unde vin banii pentru restaurarea cartierului chinezesc? De ce sunt plăcuțe bilingve pe toate străzile, dacă au rămas atât de puțini chinezi în Havana? Răspunsul e în viitorul care ar putea totuși exista. Prietenia cubanezo-chineză tocmai intră într-o etapa nouă de dezvoltare plenară. Se vede în autobuzele chinezești care circulă pe străzile decente ale Cubei, în parcul auto care se îmbogățește cu autoturisme marca Geely, dar se vede și în zahărul cubanez de care bucătăria chinezească obisnuiește să abuzeze.

În fața discotecii Casa de la Musica, un rus tânăr, tuns chilug, prosper, cu gușă, om nou, înjură multilingv. Vorbește întâi în rusă, apoi improvizează o engleză. Se plânge că a fost jefuit. Pe scurt, spune că e cam inacceptabil, mai ales având în vedere prietenia dintre cele două popoare. Fără el, rusul din fața discotecii, Cuba ar fi încetat să existe. Este ridicat de forțele de ordine și băgat într-o mașină. Nu știu unde îl duc.

Sunt multi turiști ex-sovietici, să le zicem așa, la Havana. Cei mai mulți. Practic, sunt peste tot. E în ei un fel de exuberanță. Îi suspectez că se întorc în timp. La Havana, sunt mai multe mașini Lada și Moskvich din 1960-1990, în perfectă stare de funcționare, decât în orice muzeu de pe vastul teritoriu al Federației Ruse. Și nu doar atât: anticarii vând gramatici vechi în alfabet chirilic, le răsfoiesc și le găsesc tocite, pline de sublinieri pe text, cubanezii trecuți de 50, cei care își spun între ei “companero”, adică “tovarase”, formula încă oficiala de adresare, vorbesc rusa cel puțin la fel de bine ca engleza.

Este sau, mai degrabă, a fost o oarecare chimie între popoarele acestea atât de diferite încât se întâlnesc doar în adânc, în inimă. Ce îi unește? Nu știu. Pasiunea pentru balet? Poate că de fapt o predispoziție la utopie. Nici cubanezii, nici rușii nu își pun granițe, chiar dacă unii nu își pot părăsi țara, căci cubanezii nu au pașapoarte, și doar privilegiații pleacă, iar ceilalți o duc pretutindeni cu ei.

După ce rusul din fața discotecii pleacă, se lasă o tăcere asurzitoare, aproape că se aude cum o bucată de scrum dintr-un trabuc, lăsat îndelung nefolosit, pierde lupta cu gravitația. Dar cubanezii nu îi iubesc așa cum își doresc rușii. Cine o face? Iubirea rusească, se știe, e foarte exigentă.

Moștenirea sovietică, însă, există. Peste tot, aceeași duplicitate fără de care nu există supraviețuire. Emoțiile sunt incontrolabile la Havana și simt că la fel trebuie să fie și la Moscova, chiar dacă, uitându-mă în jur, aici toata lumea pare să creadă în lacrimi. Mă consolez cu gândul că poate e un alt fel de a spune că, de fapt, nimeni nu crede.

Cubanezii sunt într-un moment bun al trecerii lor prin Revolutie, într-o perioadă de schimbări, care chiar dacă sunt mascate sub numele “Mai mult socialism” prevestesc, de ce nu?, sfârșitul regimului. Și ce va urma? Va fi un boom ca de bombă atomică, așa cum a fost în Rusia? Sau totul se va schimba pe bucăți? Sunt întrebări care se pun încă în șoaptă, da, acasă se vorbește încă în șoaptă, dar se pun. Moștenirea sovietică începe să-și ajungă fiica – moștenirea post-sovietică.

Revoluția e prezentă, e sufocantă, poate că va fi trecut – nu e bine să faci pariuri în istorie -, cu siguranță însă a dat déjà o moștenire. Sistemul de sănătate, sistemul de educație – Cuba comunistă se laudă cu ele și, cu adevărat, nu sunt cele mai rele din America Latină. Pe lângă mine trec bătrâni în cârje moderne. Le-au primit gratuit.

Ridic ochii spre cer. Deasupra mea stă spânzurată o cronica stradală a Revoluției – 54 de ani de eroism, 54 de ani de demnitate, 54 de ani de libertate, 54 de ani de exemplu. Cobor privirea. Ceva nu merge, cu tot eroismul, cu toată demnitatea, cu toată libertatea și cu tot exemplul. În ciuda a ceea ce este scris, sus, aproape de cer, Revoluția nu reușește să învingă. Alături, un bărbat trecut de jumătatea speranței de viață trage benzină la furtun. Mai știți să trageți benzină la furtun? Mai știți ce gust are benzina? Scena asta se vede zilnic pe străzile Havanei, așa cum atunci când o mașină capotează, în jurul ei se strâng, îndeobște, zece domni în tricouri murdare și presupun ce e de făcut. Cum se întâmpla și la noi, înainte, lângă regretatele Dacii.

Ma îndepărtez. Într-o frizerie, alții discută nimicuri cu șopârle. E plin de frizerii, dar frizerii sunt de fapt barbieri. Cubanezii se bărbieresc așa, fiindcă e greu să își procure lamele de ras cu care să se desfete acasă. E ceva în locurile astea, o comuniune atât de specială între om și om, încât îmi folosesc toată invidia albă pe ei.

La urma, mă uit la un tânăr care merge, într-o direcție necunoscută, pe Malecon. E înconjurat de o strălucire cumva fotogenica, imposibil de explicat. Îmi e strain, nu il cunosc, nu are nimic în afară de această strălucire cumva fotogenică, sau poate doar mi se pare. Îmi leg toate speranțele de el.

Jurnalul Cubanez III. “La Clausura”: Orele Havanei

În anii `30, Geo Bogza a publicat “Orele orașului”. Orașul era București. Decenii mai târziu, urmașul de drept al domnului Bogza în ale reportajului românesc, tânărul și talentatul Cristian Delcea, publică, pe blogul personal, un text pe nedrept necunoscut – intitulat chiar “Orele orașului”. Orașul era tot București, secolul e altul. Eu plec până la capătul lumii și scriu de acolo “Orele Havanei”. Așa cred eu că e bine.

5.00. Vis de noapte. Se face că sunt într-un castel din Scoția, la o petrecere dată de Mick Jagger, în cinstea mea. Găsesc asta ciudat, fiindcă nu mă omor după Rolling Stones, nu mă droghez și nici nu îmi place destrăbălarea – sunt chiar scandalos de cast. Nici zilele de naștere nu mi le aniversez. Dar, iată, Keith Richards fumează cu ochii întredeschiși, cum doar muribunzii mai pot să aibă. E teribil. În jur e plin de pitici. Piticii poartă pe cap tăvi din care starurile (nefiind foarte monden, multe îmi sunt necunoscute) trag pe nas cocaină. Folosesc paie de aur. Aerul e parfumat și sunetul unui saxofon se înalță în spirală. Mă simt străin deși toată lumea își desface brațul drept când mă vede. Port un frac. Văd că e și domnul Z., în frac și el, cu mine. Apoi se întâmplă ceva – încep să intre pe porțile castelului toți oamenii despre care am scris eu în ziare. Vine Adam Michnik, în sandale, vine și Charles Villa-Vicencio, un luptător pentru libertate din Africa de Sud, văd că și-a dat jos barba albă, aproape să nu-l recunosc!, vin supraviețuitorii, fiecare din războiul lui, vin surorile de caritate din Coreea de Nord, vin evrei care au fost în lagăre, vin sfinți din închisori. Gheorghe Bâgu, supraviețuitor al Fenomenului Pitești, poartă același pulover roșu ca atunci când l-am cunoscut. E în living și dirijează o orchestră.

Îmi dau seama că unii dintre oamenii aceștia nu mai trăiesc și mă sperii. O văd pe Andreea Mușatescu, fata fericită din căruciorul cu rotile. Știu sigur că s-a dus – am fost la înmormântare anul trecut, în noiembrie. Am plâns singur la porțile Cimitirului Bellu și o țigancă, o vânzătoare de coroane, mi-a dat un șervețel să-mi șterg lacrimile și mucii. Dar iată că aici poartă o rochie crem, splendidă, și valsează în brațele motociclistului Kurt Astor, care a mers în trena soldaților din Al Doilea, până adânc în Rusia. Astor are blugi prespălați. Nu se potrivesc.

Două draperii se împreunează. Și toate aceste chipuri – actori și actrițe, revoluționari, eroi, impostori, ba chiar și un chinez cu care am băut bere Tsingtao acum cinci ani, la Beijing, și un taximetrist congolez cu care am stat la o masă la Carrefour, în Grozăvești – toți sunt aici și îmi dau seama că, de fapt, sunt aici fiindcă eu nu mai sunt nici poet, nici reporter. Mă cutremur, alerg în noapte până ajung pe o stradă din Havana care nu duce nicăieri. O siluetă iese de sub o Ladă și se profilează pe o clădire. E exact ca umbra lui Michael Jackson înainte de “Smooth Criminal” în turnelul mondial “History”. În mâna dreaptă are o cheie franceză și cred că vine spre mine să mă ucidă. Încep să țip, și în vis, și în realitate. Chiar înainte să mă trezesc, văd că omul cu cheia franceză era, totuși, un vecin, ba chiar un prieten, de pe Aleea Zorilor.

E prea târziu. Doamna Marcy, la care înoptasem în noaptea aceea, s-a trezit, e speriată, și de dincolo de ușa încuiată întreabă dacă e totul bine. Domnul Z. mormăie și el ceva. A venit mai târziu, a stat la băute cu un bătrân de 85 de ani, care l-a făcut pulbere. “Nu e nimic”, răspund. Nu mai adorm. Privesc, cel puțin un sfert de oră, dansul suprarealist al ventilatorului, care dintr-o anumită poziție aruncă bizare săgeți de lumină înspre colțurile tavanului. Ce e cu visul ăsta? Nu înțeleg nimic. De obicei, fără să fiu nici pe departe domnul nostru Mircea Cărtărescu, îmi amintesc tot ce visez. Nu pun, însă, preț pe visele de noapte. Acum, însă… Acum…

E adevărat că, într-un parc, un fost campion olimpic la box, supranumit “Santana”, campion la Atlanta în `96, la 51 de kilograme, a încercat să ne vândă cocaină. Dar martor ne e Dumnezeu că n-am luat nimic. Și tot adevărat e că i-am povestit domnului Z. în repetate rânduri că aș vrea să fac un reportaj despre dispariția piticilor de circ din Havana, după Revoluție. Obișnuiau să îi bage în gura tunului și să îi lanseze în aer, în apaluzele mulțimii, dar cu drepturile omului și toate astea, n-a mai fost voie, și, ușor-ușor, specia piticilor de circ s-a stins și în Cuba. E adevărat, dar de aici și până la…

Deschid fereastra, afară doi câini homosexuali își fac mendrele. Deasupra lor se desfășoară un maraton de astre, care par să fie stele ca acelea de pe basca lui Guevara. Ciudat ceas!

6.00. Ultimele curve își cheamă, cu telefoanele mobile, taximetriștii personali și pleacă împreună, la periferie, spre casă. Sunt înfometate. Sunt zile în care nu mănâncă nimic. Abia își permit un pahar de suc de mango. Stau în dreapta taximetristului personal și își numără în gând clienții – banii. 150 de cuci. O săptămână nu o să fie nevoie să mai calce pe la Casa de la Musica. Până la destinație, aproape că adorm.

7.00. Ăștia micii, de școală primară, în uniformele lor vișinii, aleargă spre școli. Întotdeauna sunt în întârziere. Îi fotografiez, ca și cum aș putea, în naivitatea mea, să imortalizez viața.

8.00. Prin casele particulare, încep să se trezească turiștii – occidentali amabili care nu înțeleg din spaniolă decât cuvântul “si”, funcționari europeni, de un ridicol aparte, tot timpul pregătiți să ia o codecizie, americani de clasă medie, cu un permanent zâmbet tâmp. Se uită toți fals încântați la fructele din farfurii, la bananele prăjite, și nu înțeleg ce balet îngrozitor fac gazdele lor, habar n-au cât efort cere o aprovizionare decentă, ca să aibă ei ce lăsa în farfurii. Ca să ții o casă particulară la Havana trebuie să plătești o taxă de câteva sute de cuci în fiecare lună – ai, n-ai clienți. Și zece la sută din cât încasezi. Și o altă sumă pentru registrul oficial, unde trebuie să îi treci pe toți cei pe care i-ai găzduit, cu toate datele lor din pașaport. Îndeobște, prețul e de 25 de cuci/noapte.

9.00. Cetățenii din Havana stau liniștiți la locurile lor, la cozi. Sunt îmbrăcați urât, în haine croite prost, din pânze aspre. Zgomotul cozii e totuși plăcut, ca și cum se poate face o simfonie, sau chiar o odă a bucuriei, din toate luptele astea zilnice pentru supraviețuire. Câteun nebun înjură, interpretează periculos ariile unor calomnii abia îngăduite. Atacă explicit ignoranța tovarășilor săi. Și la Havana, cei mai demni oameni sunt tot nebunii. Toți se comportă de parcă acesta este un brusc număr de circ, ceva neanunțat – dar de fapt e previzibil și așa se spune adevărul.

10.00. Pe Malecon, valurile dau concerte, se pot auzi până și concertele pentru sirene. Nimeni nu are răbdare să asculte, deși nimeni nu are, cu adevărat, ceva de făcut. Ultimii pescari își strâng undițele și se îndepărtează. Vor reveni în amurg.

11.00. Pe la terase încep să vină formațiile. Au stat până dincolo de miezul nopții, iar acum se întorc pentru prânz. Bărbații își desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerăbdarea cu care ai dezbrăca o iubită, fetele lasă să le cadă din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, și stau, așa, desculțe, pe asfaltul care e încins la temperaturi încă suportabile.

12.00  Bătrânii se dau mat unii pe alții, cu nebunii, prin parcuri. Înainte să fie a fraților Castro, Cuba a fost a lui Capablanca.

13.00. Căldura e insuportabilă. Mașinile trec pe sub steaguri și pe sub lozinci, se scurg spre Est, spre plaje. Antebrațele cubanezilor atârnă leneș, neputincios, peste crupele bătrânelor fiare americane sau sovietice. Uneori, dar nu foarte des, degetele ating caroseria ca și cum ar fi o claviatură.

14.00.  Un turist poartă în buzunare hârtii scrise de mână. Le numește “bilete de papagal”. Scoate unul și își citește, la umbră: “Arșița despică craniul orașului și scoate la iveală creierul lui alb”, Truman Capote. Turistul acela sunt eu.

15.00.  E ora la care liber-profesioniștii din industria “bici-taxi” își fac siesta. Se întâmplă însă ca unii turiști să rătăcească pe străzi mai neînsemnate, Espada să zicem, să vadă un bici-taxi și să întrebe “Băiatul nu e pe aici?”, și atunci nevastă-sa, care lâncezea tolănită pe bordură, urcă scările, îl trezește cu scandal, omul coboară cu ochii cârpiți de somn și, după ce se asigură că nu știi spaniolă, te înjură tot drumul de Dumnezei, de Iisuși Hristoși și de sfinții personali.

16.00. Mingiile de baseball zboară, descriu curbe ireale, dar sfârșesc totuși prinse, fără scăpare, într-o mănușă. Băieții râd cu dantura lor perfectă, tropicală, iar tații lor, care sunt tot copii și așa vor rămâne, se uită cu răbdare când la ei, când la piesele de domino.

17.00. Artiștii-statui, care stau nemișcați în Habana Vieja, un Chaplin crăcănat, un Hemingway la mașina de scris, se dau bătuți. Chaplin coboară de pe soclu, se așază cu dosul pe el și începe să fumeze și să se gândească dacă Revoluția mai are sau nu mai are nevoie de artiști.

18.00 . Aceasta e ora! Oamenii încep să iasă din case, femeile ieftine merg la Malecon și încep să seducă, tinerii își cumpără sticle de rom “Santiago”, mecanicii auto își închid garajele și se pregătesc și ei de stradă. Havana debutează zilnic, la orele 18.

19.00. Chercheliți, proletarii Vestului, cu oarecare stare, pun guristele să o mai zică o dată pe aia cu “Comandante Che Guevara”. Le iau de după gât, ca într-o horă. Au un trabuc ieftin între buze și un pahar de mojito în mâna dreapta. Băuți cum sunt, cred că știu și să cânte și să danseze. Acum câteva ceasuri aveau ochii bovini, umezi, blânzi, inofensivi, acum, mai pe răcoare, cu pupilele dilatate, vor să împartă dreptatea și egalitatea pe toate continentele. E oribil.

20.00. Vânzătorii de “Granma” nici nu mai cer bani pe ziare. Ziarele au murit, gata!, ziua lor a trecut. Ți le dau pe țigări “Popular”. Prin restaurante, americanii își standardizează entuziasmul. Mă uit la ei cu scârbă. Eu intru la “Dona Blanquita” în cârciumă și o blestem fiindcă are un aer condiționat mizerabil, care îmi bagă pe gât toți microbii din nenorocita asta de bodegă. Detest aparatele moderne de aer condiționat. Îl urăsc pe inventatorul aparatelor de aer condiționat – americanul Willis Carrier. Când mă gândesc la el, mă gândesc și la indecentul cuvânt “pula”. Ce ferpar i-aș fi scris eu în 1950 nemernicului ăsta! Adevărații cubanezi folosesc, așa cum e și normal, ventilatoare.

21.00. Se aude, dinspre fortăreață, tunul. S-a dat drumul nopții , iar noaptea știe și intră în oraș, deloc ca un criminal, mai degrabă ca o necesitate, ca o obligație impusă de logica irezistibilului. Havana începe să danseze până rămâne din ea o esență care plutește, se înalță, îmblânzește și înnebunește oamenii, după cum îi e capriciul. De la orele 21.00, nu mai poți lupta cu Havana, i te abandonezi.

22.00 Turiștii discută deja, aprins, politică – între ei, și chiar cu localnicii, care spun jumătăți de adevăr, dar ceva-ceva tot spun. Știu pe de rost fragmente însemnate din primul “Caiet. Texte scrise pentru blog” al scriitorului portughez, comunist și nobelizat Jose Saramago. Știu că în noiembrie 2008 i-a scris așa președintelui (atunci ales) Barack Obama, în legătură cu pușcăria de la Guantanamo și, mai departe, cu întreaga Cubă: “În ciuda a ceea ce vi s-a zis poate pe holurile Senatului, insula aceea e mai mult decât un desen pe o hartă. Sper, domnule președinte, că într-o zi veți vrea să mergeți în Cuba, ca să vedeți cine stă acolo. La un moment dat. Vă garantez că nu vă va face nimeni niciun rău”. Argumentele sunt invocate și sunt parate cu o magnifică frenezie. Totuși, nimeni nu face nimănui niciun rău. Sunt sigur că Obama nu l-a citit pe Saramago, deși l-a citit pe Galeano. Știe venele deschise ale Americii Latine. Știe și se ascunde. Ipotezele care se lansează pe la mese nu se pot dovedi nici adevărate, dar nici false.

23.00 Perechile sunt déjà formate. Se pot vedea săruturi în care cenzura nu are a se amesteca, se rostesc minciuni după minciuni, curvele își împrospătează machiajul nu tocmai discret. Cine îi are începe să împrăștie cucii fără să mai gândească. Au loc primele și ultimele accidente cu victime din zi – iar vinovați sunt motocicliștii care, cu noaptea, își pierd și mințile. Pe la balcoane, bătrânele cubaneze își frâng mâinile și se tânguiesc.

0.00. Deja se iubește. În înaltele clădiri ale spitalelor municipale, medicii de gardă își consultă asistentele. Priveliștea, deși nu foarte catolică, e foarte melancolică.

1.00. Jandarmii îi ridică, în tăcere, pe puținii dușmani ai liniștii publice. Centrul e supravegheat video. Nimic grav.

2.00. Cineva își dă seama că a uitat cum să viseze.

3.00. Clădirile sunt împinse de mâinile nesigure ale bețivilor. Capetele se apropie periculos de sol și daikiri-ul începe să se scurgă pe pământ. Nu departe de ambasada Statelor Unite ale Americii, amanților le este permis să se împerecheze fără pic de rușine. Cade fantoma unei ploi.

4.00. La ora asta scade glicemia. E bine să mănânci un fruct. Nu mă pot opri să constat că nu am niciun fruct . Amețesc. Casa gazdei e împodobită cu o scară în spirală pe care încep să cobor.

Plec de la Havana cu regretul și certitudinea că nu voi mai fi niciodată nici poet, nici măcar reporter. Plec din Cuba știind că nu îmi voi mai permite curând să mă întorc. Îmi notez în jurnalul de bord, orgolios, în urma lui Columb: “aici trăiesc oamenii cei mai complicați și mai frumoși din câți i-au fost dați omului să vadă”. Boeingul se întoarce la Paris. În dreapta mea, domnul Z. tace. E o tăcere perfectă, rotundă. Are dreptate s-o tacă. Ajungem la București, la orele 18.00. Ne așteaptă o falsă primăvară. E ora 11.00 la Havana și pe la terase încep să vină formațiile. Au stat până dincolo de miezul nopții, iar acum se întorc pentru prânz. Bărbații își desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerăbdarea cu care ai dezbrăca o iubită, fetele lasă să le cadă din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, și stau, așa, desculțe, pe asfaltul care e încins la temperaturi încă suportabile.

Serie de articole publicată în mai 2013, pe platforma media „România de la zero”