La Istanbul, Europa întâlnește Asia – așa scrie în ghidurile pentru turiști, însă este fals. Aici, Europa este cucerită, recucerește și se lasă din nou cucerită, într-un joc infinit de seducție și ură. Iată două istorii diferite despre lucrurile care au ridicat din cenușa imperială un megalopolis.

Andrei Crăciun a fost la Istanbul pentru a-i lua urma sultanului Suleyman Magnificul, cel mai important lider din lume în secolul al XVI-lea (a domnit între 1520 și 1566). Ce viață a mai avut și Magnificul! Ce intrigi de iatac, o, la câte nu se deda nevastă-sa, Roxelana, ce crime pasionale, o nebunie – de i-au făcut turcii de la Kanal D serial mare, frumos, succes internațional în peste patruzeci de țări.

Vlad Stoicescu a fost la Istanbul pentru a călca pe urmele cortegiului funerar al lui Ahmet Ertegun, mogulul care a schimbat pentru totdeauna destinele industriei muzicale, fondând Atlantic Records și aducându-i sub reflectoare pe Ray Charles și Rolling Stones. Într-un fel, și pașii aceștia au fost făcuți tot pentru o nevastă. O cheamă Mica și, dacă experimentul comunist nu și-ar fi instalat laboratoare și în România, ar fi rămas Ioana Maria Banu, nevasta aviatorului Ștefan Greceanu.

Am mers la Istanbul, fiecare din motive diferite, fără a ne da seama că suntem în căutarea aceluiași lucru – în căutarea amestecului de vitalitate și optimism care a ridicat cel mai mare oraș al Turciei din cenușa imperială și l-a propulsat în rândul megalopolisurilor globale.

Amestecul poartă, și în urbea sultanilor, același nume ca peste tot – ambiție – și e vizibil pretutindeni pe malurile Bosforului, de la periferiile din tablă și beton ale jumătății asiatice la miezul globalizat din centrul orașului, acolo unde cele două continente care au marcat istoria Istanbulului se încleștează precum plăcile tectonice din adâncul oceanelor.

Și Suleyman, și Ertegun sunt, în fond, două povești despre ambiția ridicată din colbul Anatoliei și trimisă să cucerească lumea veche. În Istanbulul de astăzi, și urmele primului, și amintirea ultimului s-au cam estompat, dar moștenirea lor continuă să sufle în pânzele velierelor care taie apele neliniștite ale Bosforului.

 

SULTANUL. POVESTEA

 

Nu am plecat spre Istanbul la începutul anilor ’90, n-am adus nici blugi, nici mohair de la turci, mai ales că eram în școala primară pe atunci. Când te-ai născut în anii ’80, ca mine, copilăria are gustul gumelor Turbo, nu ai ce să mai faci. E o oarecare melancolie la mijloc. Dar uite că treceau anii și tot țineam vestul.

Ce Istanbul?! Mă așteptau Parisul, Londra, Roma, Barcelona, largile bulevarde, vitrinele, totul. Îmi renegasem copilăria (naivități!) și îi dădusem deja toată dreptatea lui Emil Cioran: dintre toate imperiile lumii, numai otomanii au lăsat în urmă doar gunoi. Eram fanatic, progresist, poate chiar socialist științific. Mă apăra istoria însăși! Stăteam încă de veghe la porțile Vienei, trăiam previzibil între un clișeu și o prejudecată. Pe scurt, eram un dobitoc.

Făceam, alandala, fără rigoare, inventarul acestor cuvinte: ciubuc, bacșiș, șpagă, peșcheș, șalvari, șlapi, bairam, răpirea din Serai, giugiuc, sugiuc, giugea, ibric și poate chiar buric, baliverne, naiba să le ia! Ce să caut eu la Istanbul? Bineînțeles, mai era și Orhan Pamuk.

„Viața cea nouă” a fost, în anii austeri ai studenției (fiecare student sărac ar trebui să aibă dreptul să-și ucidă cămătăreasa, măcar în vis), cartea mea preferată, nu aș greși, nici măcar nu aș exagera, dacă aș spune că am trăit în autobuzele din această carte fermecată, însă nici măcar Pamuk nu putea să mai salveze orașul.

Îl respingeam aprioric și, gândeam, rațional: doar de la Istanbul venea insuportabila cultură a adevărului relativ, întotdeauna negociabil, tot ce detestam mai mult. Viața nu este un bazar, cum să o riști la alba-neagra?

 
O PISICĂ OBEZĂ, DOI TURCI NEMURITORI

 

Dar acum, când sunt aici și văd Bosforul și dă în pârg lumina sfârșitului de august, unde să mă mai duc, unde să fug de frumusețea, de cadâna aceasta, nenorocita? Tac și mă îmbăt cu tot aurul legănat în galioane încolo, pe Marmara. Istanbulul: aici se sfârșește lumea, dar tot aici începe, mereu începe. Ciudat loc: aici unde alfa întâlnește omega, dar chiar nu are nicio importanță – căci suntem în afara timpului.

Sunt creștin, ei îmi vor spune necredincios, și recunosc: nu am simțit nimic nici în Moscheea Albastră, nici în muzeul Hagia Sofia. Sunt colosale, desigur, cu toate secolele din urma lor, dar tot în Domul din Köln mi-aș lăsa sufletul. Vin apoi orele rugăciunilor, îți înalți privirea către minarete și te gândești că indiferent ce profet venit din deșert ai urmat, cerul nu s-a schimbat.

E groaznic de cald, cald ca în infernul lui Dante. La Istanbul, Europa întâlnește Asia – așa scrie în ghidurile pentru turiști, însă este fals. Aici, Europa este cucerită, recucerește și se lasă din nou cucerită, într-un joc infinit de seducție și ură.

O pisică obeză încearcă să se cațere pe o ladă de gunoi, nu reușește, cade, renunță, nădușește și se întinde definitiv la soare. Alături, doi turci își joacă tablele și își fumează narghileaua. Orașul ăsta clocotește, baskanii își fac averile, credincioasele își acoperă trupurile într-un mister pe care nu îl vom mai câștiga niciodată, peste tot numai contraste!, și turcii ăștia doi își joacă tablele cu o indiferență care continuă să mă fascineze și să mă înspăimânte.

Au burți proeminente, parcă sunt două baclavale, par să nu dea două lire pe cantitatea optimă de grăsimi, hidrați de carbon, vitamine și ce i se mai cuvine unui organism sănătos. Mă intrigă că nu le văd mormintele pe umeri. Sunt aici, fără vârstă, imuni, mă gândesc. Pisica obeză deschide, pe jumătate, un ochi verde. Văd turcii nemuritori, dar văd și zgârie-norii. Finanțele mondiale își fac de cap la Istanbul.

 
IMPERIUL ȘI-A SFÂRȘIT SIESTA

 

Am nimerit, câteva clipe, dar puteau să fie și câteva veacuri, aici, știți deja, e totuna, pe contrasens într-o mulțime căreia, inexact cum sunt, îi voi spune câtă frunză-câtă iarbă. Mă simt pierdut, sunt ca un jucător falit în noaptea în care i-au intrat numai cărți proaste.

Ancorez în Palatul Topkapi, trec de Poarta Fericirii, văd sabia lui Ștefan cel Mare (ce mică e!), dar și pe cea a lui David și simt măreția fugii din Egipt în toiagul lui Moise, mă rătăcesc în harem. Credem că știm, dar nu știm istorie. Otomanii aceștia veniți de la cort, care acopereau pământul cu covoarele lor, au stăpânit lumea.

Totul este, credem, explicabil – militar, politic, economic, social, religios, cultural. S-au și dat explicațiile, mari, grele, savante, deși adevărul este, ca de fiecare dată, mai simplu: învinge acela care luptă cel mai mult pentru victorie (nu cel mai bun, nu cel mai drept, nu despre morală e vorba aici).

Nu trebuie să fii specialist în idei globale ca să înțelegi ca Turcia nu mai este „omul bolnav al Europei”. Secolul al XIX-lea s-a sfârșit de mult, Imperiul și-a terminat convalescența, este din nou în expansiune. Gata cu siesta!

 
EL E ALADIN, ALADIN!

 

Eu beau o bere, Aladin bea un rachiu. E beat Aladin. E musulman, dar bea; religios vorbind, turcii nu sunt fanatici, îmi spune, și eu îl cred. E beat, dar nu e prost Aladin. E fericit, de ce să nu fie?, dar nu e mai fericit decât era acum zece-cincisprezece ani, și nu doar fiindcă pe atunci încă juca Hagi, nu. Mare figură ești, Aladine! Pupă ziaristele noastre, face spirite cu ele, mai-mai să scoată o lampă.

Îmi ține, în aparte, o lecție despre libertate și patriotism, îmi vorbește despre Mustafa Kemal (așa îi spun turcii de rând marelui Ataturk) și despre cum s-au vândut conducătorii de acum americanilor. Dacă ar ști el, mi-ar cânta din Hotel Cișmigiu, mi-ar recita din Chirilă, asta ar face: „Americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut!”. Dar nu știe. Vede însă dincolo de zgârie-nori: toate acestea nu există, totul e credit, suntem ai lor, gata!

Aladin însă nu vrea să fie al americanilor, el vrea să rămână turc și numai turc, nu îi trebuie lui nici Uniunea Europeană (cele mai recente sondaje de opinie arată că turcii nu mai sunt de acord cu aderarea la UE), el vrea să fie liber. Liber! Știu eu ce înseamnă „liber”? Nu știu. Și iar: americanii-s de vină, ei cu banii lor, au venit și au corupt tot, au stricat familiile, au întărâtat pe musulmani contra creștinilor și a evreilor, ca să îi țină dezbinați și să îi poată controla.

Americanii i-au luat lui Aladin libertatea, asta au făcut, dar știu ce face el pe banii lor?, știu?, știu?, aia face! Da, da, aia! Îi spun câteva nume de politicieni turci din ultimul deceniu, de fiecare dată dă din cap, îi neagă, și-mi răspunde: „American”. Are, la patruzeci și doi de ani, trei fiice. Muncește, face pe chelnerul și pe clovnul ca să le țină în școli: „Eu am învățat pe stradă, ele trebuie să învețe din cărți”.

Ce să îi zic eu lui Aladin? Nu îi zic nimic, deși îl înțeleg. Te înțeleg, Aladine, că trăiești ca în Hotel Cișmigiu: ai dreptate, e gunoi și e curve, da’ și alea vrea bani. Și dacă vreți să știți, dacă vreți adevărul până la capăt, cuvântul „shakadam”, făcut celebru de interpretul Tarkan, nu înseamnă nimic în limba turcă. E o interjecție și ea, acolo.

 

ERTEGUN. ÎNMORMÂNTAREA

 

La poalele cartierului Uskudar, ale cărui contururi împădurite se văd, peste întinderea de apă, din partea europeană a Istanbulului, e o agitație – iată un gând de om alb, vorba lui Radu Cosașu – asiatică. Ai trecut Bosforul, de-acum ești deja dincolo, peste granița care desparte două continente și parcă nimic din ceea ce se întâmplă în vechiul Constantinopol nu te mai poate atinge.

O ploaie violentă s-a abătut peste Istanbulul european, sunt fulgere deasupra palatelor și moscheilor de pe Bătrânul Continent, au fugit până și pescarii de pe Podul Galata să se adăpostească din calea norilor, dar soarele continuă să strălucească violent deasupra pantelor abrupte ale Uskudarului. Nicio urmă de ploaie, deși peste Bosfor natura e dezlănțuită. Ce-or fi căutat sultanii acolo, ce Cassandre misterioase i-or fi împins să viseze la cuceririle vechiului Bizanț și, mai departe, la porțile Vienei?

E o retorică inutilă, desigur, dar nicăieri nu se mai simte parcă mai pregnant diferența dintre două lumi aduse laolaltă. Două lumi care, vorbind aceeași limbă – iar asta era suficient pentru Mustafa Kemal, „Turcia e țara celor care vorbesc același grai” obișnuia să spună –, sunt divizate până și de climă, deși se află la o aruncătură de băț una de alta.

Și ce ironie ca Ahmet Ertegun să fie înmormântat chiar aici, unde memoria întinderilor nesfârșite ale Anatoliei este oricum mai aproape decât cea a câmpiilor de la Kosovo Polje, care au găzduit acum câteva sute de ani bătălii decisive în campaniile otomane de subjugare a Balcanilor.

Și ce ironie ca de la primele pante ale străzii Huseyin Baykara să se strecoare, printre crăpăturile de vegetație, semețul Istanbul european, cu aglomerarea sa sufocantă de istorie.

 

CUIRASATUL LA BORDUL CĂRUIA A CAPITULAT JAPONIA

 

De aici, de la poalele Uskudarului, de la intrarea șerpuitoare de pe Baykara, a plecat în 2006 cortegiul funerar al lui Ahmet Ertegun. S-a mai oprit doar sus, după un drum istovitor, la vizuina călugărilor musulmani – chiar așa se cheamă, în traducere liberă –, într-o curte pătrată care găzduiește mormintele mai multor membri ai familiei.

Povestea Ertegunilor e, într-un fel, povestea tinerei republici turce și a ambițiilor sale, moștenite integral de la imperiul care a precedat-o. Născut în 1923, Ahmet și-a trăit doar prima parte a copilăriei la Istanbul, mijlocul anilor ’30 găsindu-l deja la Washington, acolo unde tatăl său fusese numit ambasador al Turciei.

Unul dintre consilierii de seamă ai lui Mehmet al VI-lea, al 36-lea și ultimul sultan otoman, Munir Ertegun, tatăl, avusese intuiția istorică de a se alătura idealurilor promovate de Mustafa Kemal și sprijinise decisiv abolirea imperiului. Mai multe funcții diplomatice în Elveția, Franța și Marea Britanie îl pregătiseră pentru postul din capitala americană, de altfel ultimul pe care l-a deținut.

Munir a murit în 1944, la Washington, iar trupul său neînsuflețit a fost adus la Istanbul în 1946, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o demonstrație de respect și forță fără precedent: cuirasatul USS Missouri, care asigurase în urmă cu un an de zile scena capitulării Japoniei, a transportat sicriul lui Munir la Istanbul.

Trupele americane au urcat, probabil, aceleași pante spre cimitirul familiei Ertegun, unde decenii mai târziu aveau să fie aduși și fiii: Nesuhi, băiatul cel mare îndrăgostit de pictura suprarealistă și de lucrările lui Victor Brauner (după moartea sa, Muzeul Guggenheim din New York a și găzduit o expoziție a artistului cu tablouri din colecția lui Nesuhi Ertegun) și Ahmet, deja aureolat ca fiind una dintre cele mai importante figuri ale industriei muzicale a secolului.

 

VĂDUVA

 

Povestea lui Ahmet, pe scurt: după moartea tatălui a rămas alături de fratele Nesuhi în America, fondând legendara marcă Atlantic Records și aducându-i sub lumina reflectoarelor pe Ray Charles, Otis Redding, Aretha Franklin, Led Zeppelin, The Rascals, Eric Clapton sau Rolling Stones. În 1961, Ahmet s-a căsătorit cu Mica, un fost model Dior despre care nu se știau prea multe și care avea să ajungă, peste ani, unul dintre cei mai importanți designeri de interior din New York.

Mai târziu, la începutul anilor ’70, Ahmet a sprijinit decisiv înființarea legendarei echipe de fotbal New York Cosmos, convingând la mijlocul deceniului fotbaliști precum Pele, Chinaglia sau Beckenbauer să joace pentru clubul american.

Povestea Micăi primea o expunere publică de proporții abia în 2012, după ce o știre din presa britanică a forțat curiozitatea jurnaliștilor: văduva lui Ahmet Ertegun dona mai bine de treizeci de milioane de euro Universității Oxford, pentru a fonda un program academic care să poarte numele familiei.

Mica este, de fapt, Ioana Maria Banu, fiica lui Gheorghe Banu (ministru al Sănătății în Guvernul Octavian Goga), fosta soție a aviatorului român Ștefan Greceanu, fugită din România pe 30 decembrie 1947 cu trenul regal al lui Mihai I. Stabilită inițial în Elveția, ulterior în Canada, Mica a fost model al Casei Dior în anii ’50. Ajunsă la New York, l-a cunoscut pe Ahmet la reședința ambasadorului turc la ONU, s-a îndrăgostit și a ales. În 1961, s-au căsătorit.

Patruzeci și cinci de ani mai târziu, Mica, înconjurată de Tarkan, Kid Rock și Abdullah Gul (actualul președinte al Turciei, ministru de externe al republicii în decembrie 2006, la momentul funeraliilor) urca pantele de pe Huseyin Baikara.

Era decembrie, luna în care până și Istanbulul obligă paltoanele să iasă din șifoniere, iar Ahmet se ducea pentru totdeauna alături de Munir și Nesuhi, tatăl și fratele, alături de ceilalți Erteguni care au trăit ultimele clipe ale Imperiului Otoman și le-au construit pe primele ale Republicii.

 

Reportaj realizat împreună cu Vlad Stoicescu și publicat pe platforma media independentă www.dela0.ro, 07 septembrie 2012.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here