Toate acestea au fost adevărate și, pe măsură ce timpul va trece, vor fi și mai adevărate.

 

1.

La ceas de seară, în cârciuma „La Mama“ din centrul capitalei țării noastre, în salonul de fumători, intră un cetățean băut, ponosit, mai degrabă negru. Se așază la o masă și începe să ceară bani la oameni: „Vreau să beau bere“, zice el, „am venit de la pușcărie! Azi am ieșit – după opt ani!“. Cetățenii fac chetă și îi iau un Tuborg mare. Mă uit la el și mă gândesc, nu știu de ce, la Dan Voiculescu.

Fostul pușcăriaș o bea, apoi începe să ceară țigări. Primește și țigări. Acum fumează și cam țipă. Un alt cetățean – șef de sală sau ceva – îl amenință că-l dă afară, că-l trimite-n boscheți. Argumentează: „Aici nu suntem la pușcărie, aici suntem într-un restaurant!“. Fostul pușcăriaș îl combate: „Păi, la restaurant înseamnă că suntem în libertate! De ce să n-ai voie să vorbești în libertate?“.

Șeful de sală sau ceva îl ponderează doar din privire. E versat, știe mersul. Fostul pușcăriaș cade cu capul pe masă și acum îl trage la somn. Șeful de sală sau ceva se uită la el aproape matern, aproape mulțumit.

Trece timp, nu mult. Fostul pușcăriaș s-a trezit brusc și a scos din nou țigări, ale lui de data asta, chiștoace, și fumează din ele. Șeful de sală sau ceva zice: „Bre, aici nu se fumează!“. Bețivul, fost pușcăriaș: „Cum nu se fumează?“. Șeful de sală sau ceva: „Se fumează, bre, dar nu chiștoace!“. Încep să se înjure.

Șeful de sală sau ceva e luat la rost de bețivul fost pușcăriaș: „Câți ani ai dumneata?“. Șeful de sală sau ceva: „Nu e, bă, treaba ta!“. Bețivul, fostul pușcăriaș: „Ba da, e, că eu am bătrânețe, am facultate, tu ce ai?“. Aproape se iau de guler.

„Nu vrei să mă și bați?“, mai zice bețivul, fostul pușcăriaș. Apoi spiritele se mai calmează și obiditul conchide, ca pentru sine: „Era mai bine la pușcărie!“.

Cocoșat, băut, cu hainele rupte pe el, fostul pușcăriaș a plecat fără să îi spună nimeni niciun cuvânt. Dar nici el n-a mai zis nimănui nimic.

 

2.

Scriu un text. Urmează să primesc pentru el cincizeci de lei, impozabili. Încerc să nu uit ce-am învățat de la un lăutar bătrân: Nu contează, tati, cu cât ești plătit la o nuntă, contează să fii mereu corect cu muzica, că pentru tine o cânți, nu? Îi dau dreptate lăutarului, asta am ajuns și eu: un lăutar al cuvintelor din presa scrisă. Încerc să ignor orizontul celor cincizeci de lei, impozabili. O să scriu un text bun, o să scriu un text bun și dacă mi-ar da pe el cinci lei, neimpozabili, dracu’ să-i ia!

Sunt într-o cârciumă care poate să fie ușor confundată cu o bodegă de duzină. Îmi las computerul o vreme, ca să mănânc aici o ciorbă. Plătesc deja douăzeci la sută din remunerația din viitor pentru ciorba aceasta, care nici măcar ciorbă nu e, ci un fel de cremă de legume, asta daca esti indulgent cu cremele de legume.

În dreapta se așază o pereche: parte bărbătească, parte femeiască. Și femeia, relativ tânără, dar destul de consumată, îl îmbârligă pe cetățean, om bătrân. Discută despre viitorul salariu al cuconiței. Să îmi stea aparenta cremă de legume în gât! Două mii de euro, plus bonusuri, desigur. În industria turismului. Ea îl stoarce de avantaje, el renunță lesne. Mă uit spre degetul său: da, are verighetă. Ea n-are. Sunt sau vor fi, deci, și amanți.

Îmi termin ciorba, îmi reiau textul, le mai arunc o privire, mai dau o ureche, nu în scopuri securistice, ci scriitoricești, să văd unde duc negocierile, să învăț câte ceva despre specia noastră – omul.

La sfârșit, cei doi cad la pace: l-a dus pe păcălici la două mii patru sute de euro în mână! Pentru că au fost de acord cu leafa, când se ridică, se sărută feroce, adolescentin, scârbos. Mă cuprinde brusc o stare de vomă. Mi-o reprim.

Scriu mai departe.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 478 / 06. 04. 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here