În așteptarea „finalei campionatului” propun să ne amintim de un cronicar de pe alt continent, un om care a căutat toată viața inima fotbalului.
S-a întîmplat luni 13 aprilie 2015, la Montevideo, în Uruguay, pentru că, pînă la urmă, nu se putea întîmpla decît acolo: a murit, în orașul în care s-a născut, Eduardo Galeano. Avea șaptezci și patru de ani. Am păstrat tăcerea asupra acestei treceri, mi-am lăsat barba să crească, într-un început de doliu, îi recitesc, de atunci, cărțile.
Eduardo Galeano a fost ziarist și a fost scriitor. Indiferent la ce proclamă dictatorii literelor și birocrații din imperiile lor, el a trecut toate granițele. N-a fost niciodată mai puțin scriitor în cronicile sale – albii, deloc oarecare, prin care curge poezia. Cronicile-albii îi erau, desigur, alibi pentru etalarea unui prea-plin sufletesc.
Eduardo Galeano a scris în gazete cu nume frumoase, “El Sol” sau “Marcha” sau “Epoca”, el a avut o inimă cu care putea să simtă suferința altora, el nu a putut să nu privească lumea de la stînga. La treizeci și unu de ani a publicat o carte căreia i-a dat titlul “Venele deschise ale Americii Latine”. Scria cu curaj despre exploatare și colonialism și sînge. Cartea a avut un destin mare și tragic: a fost citită și de cei mulți, dar a fost și lectura preferată a mai multor generații de dictatori.
Eduardo Galeano a stat un deceniu în exil, a continuat să scrie cărți despre fotbal și istorie și politică. În anii din urmă s-a detașat de exaltarea și de furia din “Venele deschise ale Americii Latine”, fără să abdice niciodată de la ideea că oamenii ar putea face mai mult cu viețile lor dacă nu s-ar mai închina numai Zeului-Ban.
Eduardo Galeano era un mare naiv – s-a îmbătat cu mai multe revoluții ratate. Toate marile ziare ale lumii i-au scris necrologul, au republicat interviuri cu el și au spus în sfîrșit adevărul: el a fost un poet. În fiecare dimineață, la micul dejun, el și soția sa își povesteau visele de peste noapte.
Eduardo Galeano era un mare visător. Între marile cărți pe care le-a scris s-a strecurat și această lucrare de nici trei sute de pagini – “Fotbalul, lumini și umbre” –, care, la rigoare, este un rezumat romantic, dar exact a ce însemnat, în curgerea timpului, acest joc înnebunitor.
De la Eduardo Galeano am aflat cine au fost și vor fi pentru totdeauna Juan Alberto Schiaffino și Julio Cesar Abbadie și Isabelino Gradin și Juan Delgado și Ricardo Zamora și Josep Samitier și alți eroi de demult, de la începutul fotbalului, deci al lumii, alți și alți și alți eroi cu nume de generali din Caraibe.
Eduardo Galeano se temea spre sfîrșitul vieții că o boală cumplită, o epidemie, ne-a curpins pe toți, așa cum îi cuprindea pe cei din Macondo insomnia în acel veac de singurătate al domnului Gabriel Garcia Marquez. Eduardo Galeano a murit temîndu-se că ne-am îmbolnăvit noi, oamenii, de amnezie.
Eduardo Galeano a scris toată viața în contra Uniunii Dușmanilor Frumuseții. El a înțeles istoria fotbalului fără greșeală: o nesfîrșită luptă pentru libertatea de a-ți cîștiga cinstit gloria. Să nu-l uităm.
