Cele trei actrițe formidabile din "Habemus bebe". FOTO: ZIARUL METROPOLIS
Cele trei actrițe formidabile din "Habemus bebe". FOTO: ZIARUL METROPOLIS
Cele trei actrițe formidabile din „Habemus bebe”. FOTO: ZIARUL METROPOLIS

Așa a fost să fie – ca poeta Elena Vlădăreanu să dea naștere, nu demult, unei fiice. Ea a făcut din toate emoțiile nașterii, din toate întâmplările primilor ani din viața fiicei sale, o piesă de teatru.

Piesa “Habemus bebe” e produsă de compania “Art No More”, iar eu am văzut-o la WASP (Working Art Space and Production), pe strada Ion Minulescu din București, încolo, înspre capătul lumii, în incinta fabricii Flaros, undeva printre uzine dezafectate, într-o zonă care respiră – trebuie scris și asta – o neștiută libertate. Trei femei (mame și ele), actrițele Dana Voicu, Carmen Florescu, Lala Mişosniky, dau viață spectacolului. Sunt mulți oameni care s-au implicat pentru ca acest spectacol să existe. Această aliniere de forțe către bine este și ea o speranță.

Ce înțelege din “Habemus bebe”, un text, așa cum îl recomandă chiar autoarea, deopotrivă teribil de personal și de public, de politic, până la urmă, un bărbat de treizeci de ani care nu este încă (nu fiindcă nu și-ar fi dorit – este, consider, o nuanță esențială) tată și – măcar atât e cert, deși e mileniul care e – nici mamă nu va fi? Un bărbat printre ale cărui preocupări nu se găsește, însă, alimentația bio și care e, conform fișelor medicale actuale, mai aproape de sfârșit decât început? Ecoul spectacolului este, intuiesc, gândesc, altul, acut, la femei, mai ales la tinerele mame. Nu voi fi – cum probabil vor fi acestea – sentimental, și poate îi voi greși piesei.

Am privit-o de la distanță, nu critic, ci altfel – curios. Elena Vlădăreanu a reușit, cred, să-și rezume bine și frica și nădejdea, iar, din câte știu, asta fac scriitorii, fie ei dramaturgi sau deloc. Textul încântă uneori, doare alteori, e viu, e viu ca un nou-născut. Nu-i lipsește nici un oarecare patetism, dar este un patetism, găsesc, inevitabil în context. În definitiv, Elena Vlădăreanu scrie despre nașterea fiicei sale, deși și despre nașterea tuturor copiilor în acest loc și în timpul acesta. La fel de bine, ce am scris eu aici s-ar putea să fie doar o chestiune de aparențe. Îmi asum și posibilitatea de a nu fi înțeles, bărbătește, nimic.

La prezent

Nu e un spectacol care să semene altora, mai ales că nici nu ar avea cui să semene. Vorbim, de altfel, din câte cunosc, de primul copil al poetei. Forța spectacolului vine din originalitate, dar și din sinceritate vine. Elena Vlădăreanu nu se menajează – e onestă cu misterul nașterii unui om, e onestă cu vocabularul pe care noul om îl folosește, e onestă până și cu perplexitatea în fața unui cântecel pentru copii interpretat de Ilie Năstase (!).

Există în “Habemus bebe” liniști profunde, urmate de suspine aprige, zgomotoase, și chiar de oftaturi prelungi. Nu e o odă închinată maternității, nu e nici o elegie, e viață – viață adevărată, și de aceea e frumoasă și cumplită. Am văzut multe spectacole de teatru – în unele, timpul atârnă de umerii oamenilor, îi trage în jos până devin negri, neputincioși, în altele, oamenii sunt tineri, sunt la începutul speranțelor, abia urmează să fie cuprinși de existență, de cele mai multe ori în tragic.

“Habemus bebe” n-are, însă, sper, miza viitorului. Este, fundamental, la prezent. Actrițele fac risipă de energie, joacă în deplină sinceritate, știind, se vede, ce joacă. Toate acestea și încă multe altele fac din “Habemus bebe” o declarație curajoasă a unei femei care, așa mamă cum e, rămâne artistă, suportându-și, cu demnitate și cu grele încercări, toate consecințele.

Articol publicat și în Ziarul Metropolis pe 16 mai 2014. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here