Răducioiu a finalizat magistral o problemă de vocabular.
La 2 iulie 2010, în orașul Johannesburg din Africa de Sud, în infernul vuvuzelelor, s-a trăit ceva irecuperabil. Ghana a fost la unsprezece metri de semifinalele Campionatului Mondial de fotbal. În ultimul minut al prelungirilor, Asamoah Gyan a avut șansa să evite loteria penalty-urilor, dar a ratat-o. Sud-american în pasiuni, am început să celebrez momentul. Credeam, pe atunci, în cauza lui Diego Forlan și, de fapt, încă mai cred.
În timp ce mă dedam actului jubilației, la o terasă oarecare, în aer liber, în Centrul Vechi al Bucureștilor, ceva s-a petrecut. Am rămas cu pumnul în aer, doar pe jumătate ridicat, fără să mai lovesc, de la mii de kilometri, în inima dramei africanilor. Deși sub imperiul euforiei, s-a întîmplat să văd, prin acea fereastră de luciditate pe care încerc să nu o închid niciodată, că în Ghana nimic nu va mai fi la fel. Aievea mi s-a arătat cum la o televiziune privată, poate încă în fum de țigară, un Ovidiu Ioanițoaia de-al lor va cere să se pună încă o dată caseta – o va cere pînă cînd nici nu vor mai exista casete, ca într-un film în care nu se poate accepta deznodămîntul. Se va ajunge, poate, înțelept, la concluzia că timpul va demonstra ce e de demonstrat, dar rana aceasta, așa cum am văzut prin fereastră, va rămîne deschisă. Va trece un an, apoi vor trece zece ani, va trece un sfert de secol și Asamoah Gyan va continua să rateze. Înțelegînd una ca aceasta, am tăcut și am lăsat tăcerea să mă stăpînească mult după fluierul final.
Mama fotbalistului în cauză a plecat la Domnul în noiembrie 2013. Asamoah Gyan a relatat că, de pe patul de moarte, mama sa i-a cerut să nu mai execute niciodată lovituri de la unsprezece metri pentru echipa națională. Plîngînd, fiul i-a jurat că se va conforma. Aflînd știrea, am gîndit iar că această generație de fotbaliști din Ghana nu va putea fi uitată.
Am tresărit, de aceea, auzindu-l deunăzi pe Florin Valeriu Răducioiu cum finalizează o problemă de vocabular. El, cel care îl antrenează pe Ianis Hagi să ne ducă speranțele înspre finalul fericit, el, despre care s-a spus în dispreț, în bătaie de joc, că a uitat româna pe aeroport, a cerut ca fotbaliștii din generația sa să fie “referiți” (găsesc și această formulare splendidă!) drept “Generația de Neuitat”, căci de la ei încoace totul a putut fi uitat, pe cînd ei, uite, nu. Acceptînd că “Generația de Aur” e o formulă exagerată, inadecvată, căci n-a existat nici un aur, teoretizîndu-și conceptul, chiar dacă la nervi, el a exprimat integral un adevăr fundamental: Răducioiu a înțeles că neuitarea este de fapt rădăcina tuturor iubirilor. Și iată-ne îmbătrînind, melancolici, întorcînd, și după douăzeci de ani, privirea înspre același cer indiferent al Americii de altădată.
Articol publicat și în Gazeta sporturilor, la 18 aprilie 2014
