Gânduri de la Moscova (pagini dintr-un personal jurnal rusesc)

Sunt la Moscova, chiar de aici vă scriu. Îmi împlinesc o obligaţie foarte importantă în istoria sentimentelor personale.

Ţin să mă mărturisesc: am apucături slave în chestiunea discuţiilor fundamentale: despre credinţă, despre Dumnezeu, despre mântuire, despre iubire, despre iarnă, despre moarte, despre putere, despre frică, despre libertate, despre îndurare, despre nădejde şi despre deznădejde.

Sunt la Moscova şi îmi notez câteva gânduri. Strict turistic, ideile care mă traversează mi se par mai importante decât punctele de atracţie care sunt la un google search distanţă. Poate greşesc.

Separat, aceste gânduri nu înseamnă, poate, nimic, împreună dau, poate, câteva indicii despre cum e astăzi, în 2016 după Hristos, la Moscova.

Poate, poate, poate.

Gândurile.

Despre deznădejde

Un fotoreporter rus tocmai a câştigat Premiul Pulitzer. Eu nu voi câştiga niciodată Premiul Pulitzer. Îl citesc pe fotoreporterul rus, şi nu aştept ca în schimb el să privească spre fotografii făcute de mine, un ziarist fără redacţie. Îl citesc. A dat un interviu splendid. E revoltat de prostia contemporanilor noştri, vorbeşte bine despre războiul jurnaliştilor cu pisicuţele de pe Facebook, şi cu ţâţele tot aşa, din „social media”. E, adică, radical în contra ignoranţei. Are dreptate Serghei Ponomarev. Dar are degeaba. Forţa e mai puternică în ceilalţi. Mă cuprinde deznădejdea. O las să mă cuprindă.

Despre tovarăşele de muncă şi de viaţă

Ştiţi cântecelul acela cu „Fetiţe dulci ca-n Bucureşti…”, nu? Cine l-a scris n-a fost la Moscova. Nu mai sunt nici eu holtei sau flăcăiandru, căci poate altfel discutam. La Moscova se vine în prima tinereţe, tovarăşi! Deşi, de ce să fiu nedrept? Se găsesc, la tot pasul, şi tovarăşe de nădejde la 60+. Acestea au părul făcut „permanent”.

Despre Tati

Merg pe o uliţă moscovită, când aud, în urmă, frumosul strigăt: „Tati! Tati!”. Mă bucur, nu-mi cenzurez bucuria, nu dansez ca Lenin prin zăpadă, e aprilie la Moscova şi s-au topit zăpezile, dar mă bucur, mă bucur total. Îmi zic: uite, mă, sunt şi eu cineva, mă ştie Moscova, cum mă ştie şi mahalaua mea de acasă, de „Tati”! Dar nu eram eu strigatul. Tristeţe. Nu eram eu acel Tati. Era o doamnă – Tatiana, tati. Aşa le zice aici doamnelor Tatiana: Tati.

Despre a înţelege sau nu

Am avut două zile proaste la Moscova. Venisem aici ca să îi înțeleg pe Gregori Perelman și John Reed, voiam cam mult, știu (bine, venisem și pentru un interviu cu Marina Lvova Stepnova, scriitoarea – pe care cu care mare mândrie o numesc prietenă -, dar pe acesta îl fac data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare; dacă nu, nu).

Rușii îmi plac dintotdeauna. Am o explicație intimă: primele povești pe care le-am citit erau basme rusești. Sunt un copil al anilor 1980. Am și o explicație logică: îi găsesc paradoxali. Cred că ei, nu alții, au cea mai mare cultură din Europa, fără să fie, întru totul, în Europa, uneori chiar dimpotrivă. Cei mai buni în matematică, șah și orice artă, de la literatură (de-a valma: Platonov, Babel, Gogol, Makine, Turgheniev, Soljeniţîn, Buharin, Cehov, Dostoievski, Nabokov, Tolstoi, Gorki, Makanin, Pasternak, Vodolazkin, Uliţkaia, Petruşevskaia, Pușkin, Esenin, Fadeev, Maikovski, Ilf și Petrov, și tot așa la nesfârșit; nimeni nu are atâta literatură!) la balet și la cinema și la pian şi… Și mai e cealaltă Rusie, partea întunecată, o cunoaștem. Politic, la mine în suflet va fi întotdeauna august 1968, va fi Primăvară la Praga.

Pe de altă parte, fără Rusia poate trudeam toți acum în lagăre naziste. E adevărat că au urmat cinci decenii rele, dar văd peste tot că rușii au sentimentul că nu li se recunosc (și) meritele. Și așa e: nu li se recunosc. Văd peste tot în Moscova acest dublu complex: de superioritate și inferioritate în același timp.

Uite, poate că e frivol, poate că e neînsemnat, deşi eu nu cred asta, căci e adevărat: zeci de sportivi au fost de-a lungul timpului dezavantajați doar pentru că erau ruși. Nu uit nici de dopaj, nici de Mașa Șarapova, nici de Basarabia, nici de Ucraina, nici de Crimeea, nici de Politkovskaia, nici de nimic din timpul prezent, să nu înțelegeți greșit. Sau, mă rog, înțelegeți ce vreți, e o lume liberă.

Eu, două zile, nu am înțeles nimic. Calomniam Moscova, la mine în cap. Îi eram în contra. O numeam Drumul Taberei cu Piața Roșie. Acum știu că sunt de peste douăzeci de ani expus unei propagande antiruse complet stupide (cum stupidă e si propaganda rusă). Am trăit apendicele Războiului Rece, cu obloanele trase peste privire.

Suntem foarte aproape de Moscova – în cultura noastră economică și socială și religioasă și politică – și, totuși, nu știm nimic, nimic despre ce e aici. România e o insulă peste care s-a abătut, fără prea mare rest, ignoranța fudulă. Am văzut asta până și din Palestina – nu e nici o lună de atunci, am relatat aici, în ziar.

Și iată că în a treia zi (2-0 e un scor periculos și în viață, credeam că eu conduc partida!), Moscova îmi dă șah mat la fiecare colț de bulevard, iar acum defilează, mă zdrobește en-fanfare și trebuie să o pun între marile capitale ale lumii, lângă Londra și lângă Paris și lângă Roma și înainte de Berlin. E un oraș imens, copleșitor, din care nu am înțeles nimic până astăzi.

Nu mă feresc să o scriu: nu cred că în Rusia e acum dictatură. Cred că e altceva ce nu înțelegem, fiindcă știm prea puțin. Un alt fel de a trăi puterea, şi nu cunoaştem tragicul alfabet al acestei relaţii cu puterea. Când eram tânăr îl citeam pe Richard Pipes, mă fascinau Revoluția Rusă și tovarășul Lenin, credeam că știu de ce, dintre toți oamenii din lume, aici s-au găsit niște nebuni care chiar să îmbrățișeze, cu fanatism, Revoluția Comunistă. Nu știam. Până astăzi, nu știam.

Acum nu mai e comunism la Moscova, asta v-o spun sigur. Putin nu vrea să fie Stalin. Eu cred că vrea să fie țar. Și mai cred că Lavrov, omul lor de la Externe, e un geniu în politica mare așa cum o înțeleg rușii.

Nu-mi plac armele, sunt împotriva tuturor războaielor, Moscova e plină de militari în termen și de jandarmi și de polițiști și de alte forțe de ordine. E un spectacol care mă tulbură. În curte la Kremlin, tunuri și biserici, unele lângă altele, într-un rezumat al istoriei. Biserica și Armata, împreună, mereu împreună. De ce? Atât poate omul? Mă îndoiesc.

Dar Moscova nu e doar Kremlinul, Moscova e mult mai mare, iar Parcul Gorki e cel mai frumos parc din lumea mea. Rusia rămâne cea mai paradoxală civilizație.

Îmi cereţi sfatul? Nu am sfaturi. Pot să vă spun doar să învățați rusă și arabă și ebraică și chineză și să nu fiți victime. Fiți agenți de schimbare peste tot. Adevăr babelian vă zic vouă: vestiți frăția între oameni, Internaționala Oamenilor Buni de pe Planeta Pământ!, căci suntem mai buni decât ceea ce ne desparte, tovarăși. Suntem mai buni decât ‪#‎PanamaPapers și ‪#‎WikiLeaks.

Istoria este o piedică, desigur, rușii sunt nemăsurați și în bine, și în rău (am văzut astăzi în metrou o bătrână care părea că acum a ajuns din Siberia după o viață de lagăr), dar secolul al XXI-lea va fi cu noi toți împreună sau ne vom învârti în același cerc în care toți pierdem. Oricum, vom muri.

Veniți, dacă aveți timp și posibilități, la Moscova. Învățați limba rusă înainte, chiar nu glumesc. Altfel, va greu. Știam asta încă de la Beijing, când puteam să iau engleza, câtă e, și să mă duc cu ea la gară. Veniți la Moscova și nu o să vă facă nimeni niciun rău.

Rușii sunt tot oameni, ca să zic așa, în continuarea „Jurnalului rusesc” al lui Steinbeck. Eu voi reveni, voi lua un tren și voi călători cât mai adânc în această ecuație cu atâtea necunoscute.

Moscova m-a convins. Nu crede în lacrimi și nici cocorii nu mai zboară ca odinioară. Dar aici e una dintre cheile de a înțelege lumea ca tot. Fără Moscova nu se poate.

Eu cam asta mi-am propus în viață: să înțeleg toate aceste civilizații, să înțeleg omul de pretutindeni, și, poate, dintotdeauna. Acum, voi pleca pe urmele lui Bulgakov.

Despre soare

A ieşit soarele la Moscova. Mă rog, e un soare rusesc, poate înţelegeţi ideea. O să fiu înfrânt de vreme, la fel ca Napoleon. Asta e: nu mai veniţi la Moscova dacă nu e foarte vară afară. Tremură carnea pe omul sudului.

Despre limită

Există la Moscova o tristeţe în privirea multor cetăţeni, e o tristeţe de stepă, o cunosc, am mai văzut-o, există, totodată, euforie, entuziasm şi, cumva, impresia că totul, chiar totul!, este nelimitat. Oamenii aceştia trăiesc în iraţional sau, îmblânzind ideea, raţiunea nu pare să fie un hobby prea comun la Moscova. Multe femei şi mulţi bărbaţi sălbatici, dar sentimentali, greu de înţeles, cu ochii albaştri în care se citeşte o foame de libertate şi o foame de supunere, pe care eu nu le cunosc. Îmi permit o concluzie, fie şi pripită: Moscova e mai ales un loc fără limite, căruia nu îi plac limitele – nu le îngăduie şi nici nu le îndură.

Despre suveniruri

Tov. Lenin se vinde – la insigne vechi. Un leu insigna, în bani româneşti. Putin e peste tot în tablouri. Îl ţin negustorii în geam în prăvălii, şi nu îi pune nimeni. Aşa cum îl ţin palestinienii pe Arafat. Se vând matrioşci cu Putin, tricouri cu Putin, brichete cu Putin. Şi se cumpără. În altă ordine a a ideilor, şi Regina Angliei e pe toţi banii din Regatul dumisale (vin la Moscova de la Liverpool – via Ramallah, caut adevărul integral, nu mai puţin). Cu Kasparov nu se vinde nimic.

Despre Evropa

Pe străzi, mulţi tineri militari, prea mulţi. Sunt momente când Evropa e îngrozitor de aproape şi câteva clipe mai târziu e mai departe ca niciodată. Indiferent, râul Moscova curge tot mai departe, înspre Volga.

Despre subteran

Mulţi oameni cu visele spulberate circulă în subteranele Moscovei. Suntem toţi aici, sub pământ, în măruntaiele lumii, urcăm şi coborâm scări rulante, trecem unii pe lângă alţii, le caut privirile, ei privesc mai adânc în jos şi tac, îi cunosc, vin de acolo şi îi înţeleg, nimeni nu spune nimic, pe pereţi sunt versuri din Lermontov şi din Puşkin, le citesc şi nu mă emoţionez, sunt versuri patriotice, vechi, în rest totul este superb şi este gri, nu sunt panouri publicitare la tot pasul, aici nu suntem la Londra, nu trebuie să avem grijă la prăpastia dintre tren şi peron, oamenii intră de-a dreptul în tine, nu fac stânga, nu fac dreapta, merg pe drumul lor, şi nu îşi cer iertare, sunt decişi!, mă gândesc la acel scriitor, desigur rus, care observa că din lemn se fac şi măciuca şi icoana, eu nu mă mai gândesc la oameni decât de la om la om, nu pot şi nu vreau să operez cu mulţimi, toate aceste operaţii mi se par greşite, nu vreau înapoi în XIX, secolul naţiunilor a fost anticamera luxoasă a unui abator, vreau să ies la suprafaţă, un băiat care ar fi putut să îmi fie fiu încearcă să îmi spună ceva în engleză, sunt pe lume copii care ar fi putut să îmi fie fii şi fiice şi nu îmi sunt (am, totuşi, o fiică imaginară căreia i-am dat acest nume: Nadejda; am şi un fiu imaginar pe care îl cheamă Alexei – amândoi trăiesc la Răsărit de mine), falsul meu fiu e prea beat ca să poată vorbi, o lăsăm baltă, îi fac semn că e OK, pleacă pe drumul lui, la ieşire un bărbat la pardesiu de piele, cu basc pe cap, stă beat-lemn ca la o răscruce, se învârte în jurul propriului ax, ca un Hopa-Mitică, nu mai ştie încotro să o apuce, e beţie de votcă, pot să o miros, în curând o să cadă şi o să adoarmă şi nimic nu o să îl poată trezi o vreme. Am ieşit la lumină.

Despre propagandă

Într-o viaţă anterioară am fost la Minsk (sunt aproape zece ani de atunci!), şi, în ciuda propagandei, am găsit Minskul splendid.Desigur, eu nu cunosc aşa bine ca dumneavoastră, cei anti-, cei care ştiti totul, eu nu cunosc comunismul şi postcomunismul, dar am mai făcut nişte şcoală, am învăţat chiar despre toate acestea, am mai citit nişte zeci de mii de pagini, am mai ascultat nişte bătrâni care au cunoscut Gulagul din interior şi aşa. Eu nu am trăit în comunism decât cât a fost nevoie ca să ajung şoim al patriei mele, România, dar îi înţeleg originile şi mitologia şi idealurile şi utopia, am orgoliul că îi cunosc crimele şi nedreptăţile şi internaţionalismul şi naţionalismele stupide. Îmi rezerv dreptul la fascinaţie. Mă uit spre comunism ca spre o planetă ciudată, care mă cheamă – vreau să o studiez. Înţeleg Gulagul şi nebunia comunismului, îi ştiu revoluţiile şi căderile. I-am văzut cadavrul lângă Zidul de la Berlin. Cred că e important să vii la Moscova ca să înţelegi câte ceva din ce a fost şi ce ar fi putut fi omul nou (şi cel foarte nou, prea-recentul), cum important mi se pare să mergi la Vatican şi la Ierusalim ca să înţelegi cam ce cred oamenii de la Mediterana despre Dumnezeu.

Despre statui

Într-o gară din Moscova am văzut cea mai frumoasă statuie pe care am văzut-o vreodată. Statuie: un soldat, un chip de Hristsos slav, plecând spre front, cum altfel?, îmbrăţişat de o femeie din bronz, minunată, tristă, melancolică, amestec sublim de nădejde şi deznădejde. Am văzut-o în fugă, şi mi-a rămas privirea agăţată de ea. O statuie cât o secvenţă din „Zboară cocorii”. Câte milioane de oameni nu s-au despărţit astfel, în gări? O statuie. Era zguduitoare, aproape vie.

Plouă infernal la Moscova, plouă ca într-un sălbatic Macondo din Est, toată ziua a plouat aşa, ca într-o melodramă, şi sunt atâtea de spus, şi nu toate sunt elogii, şi prea puţine sunt elogii.

Mă impresionează şi mă sperie acest cult pentru eroism, care e mai vechi decât Imperiul Ţarist. Mâine, dacă o să am bani de metrou, o să merg să îl văd pe tovarăşul Ulianov mumie. Dacă nu, din nou, nu.

Mă voi întoarce, însă, la Moscova, trebuie să mă întorc. Trebuie. Trebuie.

Publicat în Suplimentul de cultură, 14 mai 2016.