Vineri, 10 iunie 2016, la Paris, începe Campionatul European de Fotbal. Joacă Franţa şi România. Franţa se află la începutul unei noi generaţii glorioase. Această tradiţie în excelenţă are o explicaţie limpede: centrele de juniori. România s-a calificat la European după opt ani. Ne aflăm, aşadar, în faţa unei alte excepţii. Explicaţia este aceeaşi: trăim în fotbalul de azi pe măsura investiţiilor de ieri. Ce urmează? Ce e de făcut?
Pentru fotbaliştii de mâine există, acum, un sponsor: Carrefour. Carrefour redirecționează 1% din vânzarea produselor marcă proprie și a produselor partenere către 55 echipe de fotbal de juniori din țară, în cadrul campaniei ‘Carrefour-Sponsorul fotbalişilor de mâine’, care se va desfășura în perioada 2-15 iunie 2016, în toate hipermarketurile și supermarketurile Carrefour din țară.
Ieri
Jucătorii din naţionala noastră, din această echipă care deschide Europeanul sunt ultimii copii ai Republicii Socialiste România şi primii copii ai libertăţii. Au crescut în tranziţie, pe graniţa dintre două lumi. Maidanele începeau să dispară, şi o dată cu ele, miile de ore de fotbal dezorganizat, dar adevărat care au stat la baza Generaţiei de Aur. Ei au crescut fără ambulanţe la meciuri, ei nu au primit vitamine şi susţinătoare de efort, ei au jucat sub arşiţă şi pe ger, fără să ştie altă artă a supravieţuirii decât sfaturile celor care deja supravieţuiseră, ei nu au fost luaţi cu binişorul, ei nu au fost răsfăţaţi, când o minge se spărgea se consuma o tragedie, ei pur şi simplu s-au călit şi aşa au intrat în viaţă, ei au călătorit prin judeţele lor, din comună în comună până în municipiu, în autocare vechi, fără aer condiţionat şi sisteme audio performante, ei au mai săpat prin grădinile antrenorilor, când era nevoie urgentă de forţă muncă – aşa, chiar aşa, a fost.
Am cules amintirile unor juniori care au acum în jur de treizeci de ani. Ei ar fi putut fi fotbalişti, dar nu sunt. Cum era pe vremea lor? În primul rând, era bucuria de a juca. Nu toţi, ba chiar puţini, se gândeau serios că vor face fotbal toată viaţa, copiii se bucurau de clipă, apoi timpul trecea, întotdeauna prea repede, aveau deja cincisprezece-şaisprezece ani şi aveau de ales între minge, muncă şi şcoală, în funcţie de mediul în care nimeriseră în viaţă, şi oricât de greu pare de crezut, fotbalul nu le dădea perspectivă, fiindcă nu erau pline tribunele stadioanelor noastre de căutători de talente gata să găsească diamante în iarba comunelor şi satelor şi oraşelor mici şi să schimbe destine. În al doilea rând, era treaba că primeai un echipament şi echipamentul acela era o mare mândrie, îl purtai şi la şcoală, un echipament de fotbalist – orice s-ar spune – atrăgea privirile fetelor, el era o uniormă care prevestea un posibil succes, dar entuziasmul de a fi parte a unei echipe, parte a unei caste de privilegiaţi la nivel simbolic, dura o vreme, îndeobşte scurtă, apoi se stingea. În al treilea rând, când nu era talent ieşit din comun sau muncă titanică, totul era întâmplare. Unii juniori mai leşinau pe la marginea terenului, dar nu se poate spune că se îngrijora cineva din atâta lucru. O accidentare în juniorat încheia prematur o carieră. Nu exista o cultură a revenirii în fotbal. Viaţa era grea, dar trebuia trăită.
Iar victoriile celor au rezistat şi au ajuns profesionişti nu sunt produsul unui sistem. Nu vom şti niciodată dacă aceşti fotbalişti sunt cei mai buni dintre cei pe care îi puteam avea. Poate că, de fapt, cei mai buni s-au pierdut pe drum, atinşi de greutatea vieţii adevărate, sunt acum paznici de noapte sau muncitori în construcţii, poate că au emigrat sau, cine ştie?, au urmat şcoli înalte, sunt cercetători în ştiinţele exacte – fiecare cu drumul lui.
Adevărul este acesta: ieri, cluburile care îngrijeau juniori erau rare. Şi abia de zece ani această paradigmă a început să se mai schimbe. Întorşi acasă, fotbaliştii care au scris istoria anilor ’90 şi-au deschis academii de fotbal, au început să investească, au dat timp, răbdare şi pasiune. Rezultatele se vor culege în următorii ani. Administraţiile locale încep, de asemenea, să investească în fotbal, ca un catalizator al energiilor, ca o formă de a stimula mândria şi a adăuga încă un sens vieţii în comunitate.
Astăzi
Este o zi de miercuri, ne apropiem de amurg şi e teribil de cald la Chiajna. Am venit să vedem care e situaţia la una dintre cele mai reputate academii de juniori din sudul României. Concordia Chiahna e o echipă care nu are niciun deceniu pe prima scenă a fotbalului românesc, dar a reuşit să rămână aici, să-şi consolideze un nume şi să se ferească de emoţiile retrogradării. Iar la nivel de copii şi juniori, despre Chiajna se vorbeşte doar la superlativ. Trebuia să venim la Chiajna.
Aşteptăm să mai treacă vipia. Antrenamentul juniorilor născuţi în 2003 a fost amânat cu o oră. Privim către Chiajna, deci: microbuze anunţă grădiniţe şi şcoli bilingve, regulile de circulaţie par opţionale, în consecinţa bulei imobiliare multe maşini de lux tranzitează în viteză comuna, o sticlă de apă plată la jumătate de litru e cu până la 50% mai ieftină decât în Bucureşti, ies liceenii de la şcoală. Moda emo pare să nu fi trecut. Cetăţeni se odihnesc pe băncuţe, străjuiţi de panouri pe care sunt desenaţi copaci. E linişte şi e curat la Chiajna.
Oameni din upper-middle-class-ul bucureştean şi-au făcut case aici, se bucură de această curăţenie şi de această linişte. Avem ocazia să vedem şi multe femei însărcinate sau cu copii foarte mici mergând pe străzile comunei, către umbră. E frumos, se poate spera la viitor.
Îi aşteptăm pe fraţii Karamian. Gemenii Arman şi Artavazd (căruia toată lumea îi spune Artiom) sunt armeni. Ei le sunt cunoscuţi iubitorilor fotbalului. Artiom e în România de doisprezece ani, aici i s-au născut copiii (are un băiat şi trei fete, dintre care două gemene), are peste 140 de meciuri în prima noastră ligă, şi nu mai puţin de 14 goluri. S-a consacrat la Rapid şi Poli Timişoara, dar a trecut şi pe la Steaua. Artiom a jucat peste cincizeci de meciuri în naţionala Armeniei, pentru care a marcat de două ori.
El l-a avut mereu alături de el pe Arman, care e tot din 20004 în România. Şi Arman a jucat de 112 ori în prima divizie (el a jucat şi la Ceahlăul Piatra Neamţ, Gloria Bistriţa, FC Braşov, în afară de sezoanele petrecute alături de fratele său la Poli Timişoara, Steaua sau Unirea Urziceni). Artiom a câştiga o Cupă a României, cu Rapidul. Arman nu o are în palmares, în acel sezon fiind împrumutat la Ceahlăul şi Gloria. Arman a jucat de 49 de ori pentru Armenia şi a înscris cinci goluri.
Karamienii aşadar sunt reprezentativi pentru fotbalul românesc în primul deceniu al noului mileniu. Erau anii în care cluburile din România îşi permiteau să ofere salarii mari şi să atragă fotbalişti de perspectivă, care aveau să joace zeci de meciuri pentru naţionalele lor. Şi lui Arman tot aici, în România, i s-au născut băieţii (are trei băieţi – toţi stângaci, toţi fotbalişti, toţi speranţe la Chiajna). Fraţii Karamian vorbesc bine româneşte, sunt amabili şi au priviri melancolice.
Karamienii au dobândit acum doi ani cetăţenia română, au învăţat serios pentru examenul acela şi, dacă insişti, încă ar putea să îţi recite din Luceafărul de Mihai Eminescu, poetul nostru naţional.
Băieţii Karamienilor sunt juniori la Chiajna şi taţii lor i-ar vrea în naţionala României. Omul care i-a adus în România este antrenorul Mihai Stoichiţă, care a antrenat o vreme în Armenia. În vara lui 2004 când au venit în ţara noastră, Karamienii n-aveau nici douăzeci şi cinci de ani. Artiom s-a impus repede şi a fost dorit de Anghel Iordănescu la naţionala României, în 2004 (tot Iordănescu antrena – şi atunci – România), dar Karamienii deja jucaseră pentru Armenia. Şi tot de la Rapid a fost aproape de un transfer în Germania, la Hamburg. S-a accidentat şi a rămas în România. Destinul.
Şi iată-i acum descinzând dintr-un van. Cei doi Karamieni mari şi cei patru fii ai lor (Surik, Mher, David și Arsen). Chiajna domină autoritar întrecerile de juniori din Ilfov iar din sezonul viitor e vorba că vor juca alături de echipe din Bucureşti. În Ilfov, doar în Voluntari mai sunt condiţii comparabile.
Karamienii cei mici au stofă de fotbalişti. Surik şi Mher sunt campioni (la grupele din 2003 şi 2005). Surik a ieşit şi golgeterul întrecerii la care a participat. A marcat 51 de goluri campionatul trecut. Dau noroc cu Surik. E un băiat timid, căruia abia i-a mijit mustaţa. Zâmbeşte, la fel ca tatăl său, reţinut. Îl invităm la o poză de grup. În poza de grup, patru speranţe de la grupa sa de vârstă: Surik, Vlad, Petruş, Andrei.
Înainte să urmărim antrenamentele Karamienilor, remarcăm prezenţa părinţilor care aşteaptă într-o tribună, să-şi termine munca juniorii cei mai mici de la Chiajna. Juniorii cei mai mici au şase-şapte ani, învaţă încă alfabetul fotbalului. Printre jucători se remarcă un puşti negru, destul de dolofan. Edel e fiul lui Patrice Emery Fongang Feussi, şi el cunoscut microbiştilor români.
Feussi e de patru ani în România, a trecut pe la Arad, ASA Târgu Mureş şi Dinamo Bucureşti. Patrice este de treisprezece ani în Europa, şi-a făcut junioratul la Genoa, în Italia, a şi jucat la nivel de seniori la Genoa, Salernitana, Perugia, Pisa sau Sorrento.
Feussi, fundaş dreapta la bază, a avut un mare ghinion în carieră. Foarte tânăr fiind a avut o operaţie complicată la genunchi, a stat pe tuşă nouă luni şi leul din Camerun şi-a fracturat startul.
Şi iată-l acum pe acest bărbat de treizeci de ani privind din uşa care dă spre vestiare antrenamentul fiului său, pe care îl încurajează în franceză, deşi copilul vorbeşte bine şi limba română. A învăţat-o într-o singură lună. Feussi îi cere responsabilitate, să facă exerciţiile cu seriozitate, să alerge, dar puştiul vrea să se joace. Nu e deloc lipsit de calităţi. Are un sprint felin, un zvâc, care anunţă ceva. Juniorii mici din Chiajna l-au primit bine între ei pe copilul camerunezo-francez (mama sa e din Franţa). Este, de la sine înţeles, vedeta grupului.
Să facem o scurtă paranteză, să mai aruncăm un arc peste timp. Astăzi, juniorii lucrează pe grupe de vârstă – 6-7 ani, 10-11 ani, etc. – , rar – şi în continuare pe blat – se amestecă aceste categorii în întreceri oficiale. Antrenorii au tendinţa de a forţa juniorii talentaţi, pe cei de doisprezece-treisprezece-paisprezece ani, să joace la o categorie superioară de vârstă, pentru a le grăbi maturizarea. Uneori, nu e cea mai bună idee. Mulţi puşti se pierd zdrobiţi de presiune. Nu întotdeauna colegii mai mari sunt şi cei mai buni colegi. E o concurenţă. Rezistă cei cu psihicul cel mai puternic. E adevărat, însă, că un talent autentic se impune şi e protejat de coechipieri. Cine nu vrea să aibă un Messi în echipă? Şi mai e ceva: fotbalul şterge graniţele sociale. Aici, nu mai contează cine fiului cui. Messi, de exemplu, este fiul unei menajere cu jumătate de normă, în familia Suarez, colegul său de la Barcelona, se trăia din măturatul străzilor din Montevideo, Uruguay. Mai există acuzaţii în fotbalul la nivel mic: că sunt promovaţi copiii celor cu stare, că antrenorii împart favoruri, în funcţie de criterii obscure, uneori chiar sexuale. Aceste fenomene nu au dispărut cu totul, dar sunt categoric în scădere. Presa nu le monitorizează. Redacţiile s-au micşorat şi ele până aproape de dispariţie.E foarte probabil ca fotbalul mic să crească, şi noi să nu mai ştim să vedem asta. Şi s-a mai schimbat ceva fundamental: părinţii vin alături de copiii lor la meciuri, îi urmăresc şi îi încurajează, sunt implicaţi. Astăzi, cei care reuşesc nu mai reuşesc, decât foarte rar, cu totul singuri.
Privim spre juniorii Chiajnei. E o zi care se sfârşeşte frumos. Soarele s-a domolit. E bine la Chiajna. Copiii zboară cu aripile mari ale speranţelor.
Mâine
Mâine? Aici intervine Carrefour, care pe 2 iunie a demarat campania “Carrefour-Sponsorul fotbaliștilor de mâine”. Această campanie își propune să le ofere clienților Carrefour șansa de a deveni suporteri adevărați ai echipelor locale de fotbal de juniori, echipe ce se află la început de drum, dar și să încurajeze pasiunea românilor pentru fotbal. Astfel, Carrefour, alături de clienții săi, investește în evoluția juniorilor în jucători profesioniști și se mobilizează pentru susținerea echipelor care au nevoie de resurse pentru a merge mai departe. Carrefour își dorește prin această campanie să insufle clienților valori sportive esenţiale, precum prietenia, fair-play-ul, competitivitatea şi importanţa de a-și uni forțele pentru a reuşi.
”Prin susținerea echipelor de fotbal de juniori, Carrefour face un nou pas în a le oferi clienților pasionați de fotbal șansa de a se bucura de o experiență unică atunci când știu că pot contribui la dezvoltarea tinerilor jucători de fotbal. Fotbalul naște pasiuni, ne demonstrează încă o dată Campionatul European de Fotbal 2016. Fiecare dintre noi își dorește să urmărească meciurile echipei favorite alături de prieteni care îi împărtășesc și înțeleg pasiunea. Din acest motiv, campania Carrefour – Sponsorul fotbaliștilor de mâineare rolul de a aduce laolaltă fanii sportului de echipă în jurul unei cauze nobile- aceea de a le da ocazia să susțină împreună echipele de fotbal de juniori, care reprezintă, în esență, viitorul fotbalului românesc”, a declarat Andreea Mihai, Director de Marketing&Comunicare, PR&Solidaritate, Dinamică Comercială&Pricing Carrefour România.
Regulamentul campaniei și toate detaliile legate de produsele disponibile în magazinele Carefour, care marchează sponsorizarea echipelor de fotbal de juniori, sunt disponibile pe site-ul oficial al campaniei.
Cu peste 10.100 de magazine în 34 de țări, Grupul Carrefour este al doilea retailer mondial și numărul unu în Europa. De peste 50 de ani, Carrefour este un partener pentru viața de zi cu zi. În fiecare zi, acesta primește în magazinele sale peste 10 milioane de clienți din lumea întreagă, oferindu-le o gamă largă de produse și servicii la prețuri echitabile. În România, Grupul Carrefour numără 190 de magazine dintre care 29 hipermarketuri ‘Carrefour’, 108 supermarketuri ‘Market’, 43 magazine de proximitate ‘Express’, 10 magazine de proximitate ‘Contact’ și un magazin de comerț online: www.carrefour-online.ro.
