Nemuritoarea Deea. FOTO: ARHIVA PERSONALĂ
Nemuritoarea Deea. FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Andreea Muşatescu are aproape 24 de ani. Este imobilizată într-un fotoliu rulant, dar acesta este doar un detaliu. Atenţie!, urmează o poveste neobişnuită pentru un ziar: povestea unui om fericit.

Andreea Muşatescu a făcut o facultate şi două mastere, are două joburi, a scris piese de teatru premiate internaţional şi are acelaşi iubit de şapte ani. Nu a renunţat niciodată să alerge după fericire, deşi, ştiţi, ea nu poate să alerge.

Aţi văzut vreodată fluturi prinşi în chihlimbar, fluturi cu aripiri frumoase, dar inutile, rămase captive, înconjurate într-o capsulă a timpului de culoare indecisă, cafenie? E inexplicabil cât pot fi de vii, aşa-i? Andreea Muşatescu e un astfel de prizonier, e prizonierul unui fotoliu rulant, cu suporturi laterale rigide pe care-şi poate sprijini umerii şi pe care-l manevrează cu o mişcare greoaie a degetului.

Un scaun pe care a agăţat câteva animale de pluş, ca fetele. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii: Andreea este, poate, cea mai liberă persoană din lume. Trebuie să ştiţi de la început că domnişoara Muşatescu vorbeşte cum vorbesc tinerii de azi – jumătate în română, jumătate în engleză. Se entuziasmează des cu „Wow!” şi se enervează rar cu „What the fuck!?”, şi nu e nimic rău aici, nu se moare din atât. După multe dintre cuvinte aşază substantivul comun „gen”. Aşa fac tinerii azi.

Despre albastru, gen

Ne primeşte cu acea privire care arde, adesea neînţeleasă, privirea oamenilor care au ajuns dincolo de limite şi, de acolo, se uită altfel la ceilalţi. Andreea are ochii albaştri, prea frumoşi pentru a putea fi reproduşi în fotografii.  V-am spus că fetei cu ochii albaştri îi plac metaforele, că Andreea scrie şi poezii pe blogul ei (www.ozanessme.blogspot.com), că îi place muzica bună şi că, cel mai mult, îi plac oamenii care zâmbesc? Pare incredibil, dar chiar e fericită.

Despre moarte, gen

Andreea s-a născut în anul 1988 cu o boală care nu are nume. I s-a spus atunci „distrofie musculară”, deşi, mai târziu, doctorii şi-au dat seama că au greşit diagnosticul. Încă nu ştiu exact ce are. Mamei nu i s-a spus niciodată cât este de grav. Tatăl a încasat de la început aceste cuvinte: „Ar fi cazul să faceţi altul, că ăsta vă moare”. Atât!

De la început, mama şi-a dat seama că nu e ceva în regulă cu acest copil: Andreea nu întindea mâinile după jucării. Îi plăceau, râdea mereu, era atentă, dar voinţa se oprea în buricul degetelor. „Pentru că nu se ştiau foarte multe lucruri despre boală, medicii i-au băgat maică-mii în cap ideea că trebuie să mă forţeze, să fie exigentă, pentru că mie mi-e lene să fac anumite lucruri. Eu chiar nu puteam!”

Despre tineri, gen

Ne-am întâlnit într-o cafenea din zona centrală a Capitalei. Deea purta haine ciudate, se revărsase peste ea un curcubeu de culori, şi părul i se aprinsese! – doar semilunile unghiilor îi erau sobre, negre. Cea mai bună prietenă a ei, Adelaida, îi dădea să bea cafea. Am ajuns la orele prânzului. Le aşteptau doi cartofi goi, despuiaţi de coajă, căci sunt vegane amândouă, vegane adică rudele mai radicale ale vegetarienilor (nu mănâncă nici carne, nu beau nici lapte). Andreea Muşatescu e o apariţie! Atât de graţios poartă inelul în ureche – dacă vrea ea, e cea mai frumoasă din oraşul aceasta!

Iubitul Andreei, Vlad, se apleacă pentru a fi alături de ea

Te copleşeşte doar din privire, căci e ceva magic în albastrul acesta. Ştie că vrem să îi auzim povestea vieţii, dar – de la început! – ne avertizează să nu scriem lacrimogen, să nu facem din viaţa ei un „bullshit” (n.r. – rahat), să nu fim „lame” (n.r. – patetici). Nu râdeţi, mă, că nu glumeşte, să ne băgăm minţile în cap! Aşa facem.

Uite: Andreea a copilărit la începtului anilor ’90, dacă vi-i mai amintiţi, anii nenorociţi ai tranziţiei noastre, primii ani ai unei democraţii care-i menaja pe cei puternici – mândria! – şi îi ignora pe cei slabi – ruşinea! – indiferent de slăbiciune. În clasa I a fost înscrisă la o şcoală specială, pentru copiii cu probleme locomotorii şi cei cu probleme pshice, pentru copiii cu probleme în general. Pe atunci totul era gri şi isteric, fără nuanţe. Cum să meargă la o şcoală „normală”, dacă nu era ca toţi ceilalţi?

„Erau copii cu retard, erau bale pe jos, eram speriată de toţi! Învăţătoarea a încercat să mă înveţe, totuşi, limba engleză. Şi ce să vezi? Am învăţat imediat! Apoi, wow!, ştiu să desenez, wow!, ştiu să scriu, wow!, sunt exact ca un copil normal!” . Până la urmă au izbutit să o mute la Liceul Mihai Eminescu, chiar în spatele blocului unde locuieşte: „Am reuşit să impun respectul instant, nimeni nu s-a luat de mine”. A fost un copil cu note bune, a luat Bacul uşor, cu graţie. „Sunt deşteaptă, de ce vă miraţi?”

Despre viaţă, gen

Încercaţi să urmăriţi această cronologie: 1996, Andreea n-a mai putut merge. De atunci, nu a mai mers niciodată. 1999, Andreea şi-a pierdut mama; cancer. 2000, un incendiu pornit de la o lumânare izbucneşte în apartamentul în care se afla doar ea. A fost salvată de vecini. 2000, Andreea a trecut milimetric pe lângă moarte – a făcut o pneumonie gravă, pentru că unul dintre plămâni era presat, din cauza poziţiei coastelor. 2001, s-a întâmplat, a câta oară?, un miracol – Andreea s-a operat de scolioză, acum are două tije prinse de coloană. 2002, Andreea n-a mai putut ţine creionul în mână.

Altfel, în clasa a VI-a s-a îndrăgostit prima dată. Tot atunci a fost şi primul sărut – „Băiatul venea pe la mine şi ne jucam pe Nintendo, aveam casete din alea galbene”. În clasa a IV-a a cunoscut-o pe mama sa vitregă, care a devenit cea mai bună prietenă a ei – „Am mers împreună, singure, pe jos, încet-încet, de la Piaţa Unirii până la Obor. Am mers de mână, ca două piţipoance.” În clasa a X-a şi-a făcut primul piercing – are cercei şi în buze, şi în nas, şi ce dacă? În clasa a XI-a l-a cunoscut pe Vladimir (Vlad), prietenul ei de atunci înainte. Tot în clasa a XI-a a mers pentru prima dată cu autobuzul.

În urmă cu patru ani, o piesă de teatru scrisă de ea a fost pusă în scenă la Teatrul Bulandra din Capitală şi în Austria. Acum trei ani s-a angajat PR la o companie care importă jucării în România, fiindcă îi plac mult copiii. Acum o lună a acceptat oferta de angajare pentru cel de-al doilea loc de muncă – redactor pentru un site de ştiri.  Şi o concluzie, deloc prematură: „Dacă aş fi pe două picioare, n-aş face nimic în plus. E OK aşa”.

Deea şi mama sa vitregă, Tuţi

Cariera

Deea lucrează mai mult de acasă, pe internet. A absolvit Facultatea de Psihologie şi are două mastere: în publicitate şi comunicare mediatică, respectiv psihologie clinică şi consiliere.

Deea şi Vlad. Dragostea

Diagnosticul Andreei nu este clar. Are o problemă cu metabolismul celulelor musculare. În urmă cu trei ani a făcut un implant cu celule stem la o clinică din străinătate. Niciun rezultat. Prietenii au ajutat-o, prin campanii desfăşurate on-line, să strângă banii necesari. Şi tot ei, prietenii, au strâns şi banii pentru căruciorul cu rotile performant pe care îl are acum.

Andreea nu-şi vede boala ca pe un handicap decât în anumite cazuri când rămâne suspendată pe bordură şi tot ei, prietenii, uită să o coboare şi traversează strada fără ea. „E atât de funny, că eu fac pe proasta şi îi văd cum ajung pe partea cealaltă speriaţi: «Aoleu, am uita-o pe Deea!»”.

Momentul critic a fost la 18 ani, când nu se ştia dacă boala îşi va opri dezvoltarea sau nu. Dar s-a oprit. O să rămână aşa. Da, îi e frică de moarte, căci vrea să mai facă „chestii”, vrea să aibă casa ei, să călătorească la Londra şi să vadă din nou marea.

Ştie cum se moare: când a făcut pneumonia, chiar a văzut-o cu ochii ăştia albaştri. „N-au vrut să mă intubeze, ştiau că nu mă mai scot vie. Aveam un aparat care piuia la cinci minute pentru că îmi scădea aerul în plămâni. Şi secţia unde eram era plină de bebeluşi. Cum pornea aparatul, se trezeau bebeluşii. Aţipeam două minte şi începea aparatul să urle, mă trezem în plânsetele copiilor. Horror!”. Atunci când au operat-o de scolioză, doctorii de la „Grigore Alexandrescu” nu au vrut să îşi asume riscurile, dacă le murea sub anestezie, pe masă?

„Căcăcioşilor!”

După vreo trei luni în care au ţinut-o în spital degeaba a deschis uşa salonului însuşi doctorul Radu Macovei, de la „Floreasca” – care s-a enervat când a văzut-o acolo. S-a enervat şi a vorbit aşa: „Unde p… mea e dosaru’ lu asta? Ce căcat faceţi aici, de ce n-o operează nimeni? Vă e frică să nu moară, căcăcioşilor!, lasă că o fac eu!”. Şi a făcut-o. Faptul că vorbise aşa, deschis, i-a dat încredere Deei. Şi a fost bine.

Şi, cu toată boala, Andreea iubeşte şi este iubită. Vlad, un băiat normal, fără probleme de sănătate, este prietenul ei de şapte ani. El e venit din Iaşi. Nevoia de dragoste i-a unit şi deşi mulţi nu pot înţelege asta – între ei se întâmplă una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire din Bucureştiul ăsta încâlcit şi meschin.

Deea merge cu autobuzul şi, mai nou, de când au pus lifturi, şi cu metroul. Cu autobuzul e greu: „Au rampă, dar oamenii nu au mai văzut persoane în cărucior, aşa că nu se dau la o parte, nu ştiu că acolo e o rampă. Trebuie să ai răbdare şi să nu iei nimic personal”. Dar Deea o ia, câteodată, personal. Fiindcă şoferii de autobuz de pe linia cu care merge nu ştiau să parcheze lângă trotuar, ca să se poată şi ea urca, a sunat acolo, la RATB, a făcut plângere. „Şi, n-o să crezi, wow!, m-a sunat RATB-ul înapoi. Au făcut cursuri special ca să înveţe să parcheze şoferii!”.

Da, domnişoara Muşatescu schimbă lumea. Da, merge şi la biserică fiindcă îi place „vibe-ul”, energia, care se creează acolo. La sfârşit o umplu babele de covrigi şi de bani, dar ea nu e acolo să cerşească. Râde, ce să facă? Şi apoi mai sunt şi unii de pe la şcoală, ofticaţi că nu a dat pe la facultate iarna asta, când cu zăpezile. „Cum, eu, studenta în cărucior, care nu poate să scrie, am două joburi? Mă luau cu da’ doamna directoare nu mai are timp de facultate? Băi nene, ninge afară!”.

Deea nu regretă nimic din viaţa ei. Uite aşa, pur şi simplu. Are un câine, un golden retriever. Îl cheamă Amun, ca pe o zeitate egipteană. Deei îi place când e caniculă afară şi e un bun organizator. Gata, ne-a spus tot, ce mai vrem? Gata, ne apucăm să scriem. Şi n-o să fie nici „bullshit”, nici „lame”. O să fie bine.

“Viaţa nu e grea.E cu obstacole,dar fugi, le ocoleşti.”

“Nici când eram mică nu prea alergam. Un bobârnac dacă îmi dădeai, cădeam ca buturuga.”
Andreea Muşatescu Tânără imobilizată într-un fotoliu rulant

Ca-n telenovele: cea mai bună prietenă e nepoata vitregă

Andreea locuieşte cu tatăl său, octogenar, şi cu mama sa vitregă, trecută de 60 de ani. O cheamă Eugenia, dar îi spune „Tuţi” şi o iubeşte. Înainte de a se muta cu Andreea şi tatăl ei, Tuţi a fost asistenta care a îngrijit-o pe mama naturală a Andreei, în cele mai cumplite momente ale unui bolnav de cancer.

Cine o duce pe Deea în club

Tuţi este cea mai frumoasă întâmplare din viaţa Andreei, pentru că a rămas lângă ea, a susţinut-o şi a înţeles-o. Tuţi o machiază pe Andreea, îi face coafuri tinereşti, îi vopseşte unghiile „french”, cu modele, îi cumpără jucării de pluş, şi nu doar atât. Tot Tuţi o ajută pe Andreea să ajungă în cluburile frecventate de prietenii săi, o coboară scările în spirală şi se întoarce, dimineaţa, când se termină petrecerea, să o aducă acasă.

Tuţi este bunica Adelaidei, cea mai bună prietenă a Andreei de la 10 ani. Iată-le: îşi completează una alteia propoziţiile, îşi aranjează părul la fel şi nu le stă deloc rău, merg împreună la concerte, la teatru, chiar şi la operă!, şi au aceleaşi gusturi la actori străini. Pe scurt, e simplu, deşi pare că e complicat ca într-o telenovelă: Andreea este cea mai bună prietenă a nepoatei sale vitrege!

Regizor pentru Teatrul Bulandra

Andreea e pasionată de teatru – „Eram tripată (n.r. – hotărâtă) să fac actorie” -, voia să fie studentă la UNATC, scria pe forumuri, întreba dacă se poate, dacă se găsesc roluri pentru fete în scaun cu rotile, dacă are rost. A renunţat însă la actorie pentru a studia psihologia şi publicitatea, însă pasiunea pentru scenă a rămas – scrie scenarii şi le scrie bine pentru că una dintre piesele sale a fost premiată în Austria şi jucată de actorii de la Teatrul Bulandra. „E o piesă abstractă. E vorba de o tipă într-o cafenea, îndrăgostită de un băiat. Ea merge pe o bicicletă suspendată, care e o metaforă pentru căruciorul meu, fata are în păr ace colorate.” Şi uite cum dăm şi de Flaubert, şi de Doamna Bovary: „Da, tipa din cafenea sunt eu”.

Articol, realizat în colaborare cu Laurențiu Ungureanu, publicat și în Adevărul, la 3 mai 2012

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here