Nu mai știm să ne uităm la meciurile naționalei. E un gol groaznic între noi și cei de la Belfast.
Sîntem trei oameni care se uită unii la alții și împreună la televizoare. Sînt televizoare pretutindeni – sîntem înconjurați! Plasme enorme au fost spînzurate pe pereții acestui pub. Nu e nimic excepțional. Așa e acum.
Sîntem între oameni care stau la mese, la fel ca noi, beau bere și privesc și ei – din cînd în cînd, din obligație, într-un ritual demult desacralizat – înspre marele ecrane, înspre Belfast, unde România înfruntă, cum poate, Irlanda de Nord.
Constatăm repede: avem o echipă șchioapă, în ciuda clasamentului FIFA în vigoare, jucăm mizerabil, nici măcar strict estetic nu ne prezentăm grozav. Echipamentele astea noi ne-au dus acolo unde ne-a aruncat și geografia – lîngă Bulgaria. Înjurăm ce e de înjurat și mergem, bărbătește, mai departe.
Ceva nu e bine. Pe bancă e tot Tata Puiu, ca în copilăriile noastre. Dar noi nu mai suntem copii. Unul s-a îngrășat și a albit, ceilalți au chelit, unul are soția gravidă acasă – altele avem noi în sufletul nostru. Și Tata Puiu pupă în continuare icoane și dirijează contraatacuri care nu vor mai avea niciodată loc. Noi sîntem cei care ne-am schimbat. Sîntem toți bătrîni.
Ceva nu e bine. Se știe: oamenii nu se uită niciodată la un singur meci de fotbal. Dincolo de ecran e – întotdeauna e! – un alt ecran, încă mai mare, unde ne rulează amintirile. Trăim din amintiri. Bine măcar că – în această privință – avem din ce trăi!
Și îi invidiez pe cei care își amintesc cum am ratat Mexico `86. Îl invidiez pe Tolo care scria în toamnă cum a plecat de pe vechiul “23 august” pierzîndu-se în mulțimea care comenta la nesfîrșit fazele acelui naufragiu, și totul era “ca o maree de gînduri pe aleile întunecate”. Noi nu știm durerea aceea.
Cunoașem alte istorii. Unul își amintește o zi de august, era un meci cu Lituania, în preliminariile Mondialului francez. Era 31 august 1996! Se întîmpla la Băile Olănești, la familiști. A mers, pe furiș, într-un hotel, căci ai lui nici nu erau cazați la hotel, și acolo în hol a văzut meciul în tăcere. Nimeni n-ar fi îndrăznit – pe atunci – să ignore un meci al echipei naționale de fotbal, nici măcar unul cu Lituania.
Și uită-te acum la noi: sîntem printre oameni care s-au săturat de plasme – au acasă și în baie! – și beau bere și trăncănesc nimicuri și ignoră eforturile lui Torje și chiar paradele lui Tătărușanu. Sîntem printre oameni care abia așteaptă pauza ca să asculte cum urlă, în difuzoare, muzica monosilabică, modernă.
Ceva nu e bine. E o prăpastie între noi și bărbații de la Belfast. Ce ne mai leagă? Altădată nu aveam nevoie de nicio campanie de marketing, nu trebuia să ne învețe nimeni cum să ne iubim naționala. Respectul reciproc s-a pierdut.
Meci nul. Rămînem singuri în noapte, la București – fiecare cu străinul care nu știm cînd a început să locuiască în noi. Ne traversează un sfîrșit – e falimentul fabricii de amintiri. Și nici măcar Parisul nu mai e de ajuns să ne vindece de noi.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, pe 17 iunie 2014.
