Am citit Eram singur și fericit la timpul potrivit, acum, când știu să recunosc, de la primele paragrafe, o capodoperă.
M-am întâlnit cu domnul Pawel Huelle absolut din întâmplare. Locuiam într-o casă care se prea poate să fie, totodată, și o bibliotecă. Eram în căutarea unei cărți despre care să pot să scriu, fără putință de tăgadă, că este mare. Mi s-a oferit Eram singur și fericit. Am citit-o. Am încheiat-o cu sentimentul că domnul Huelle a înțeles tot.
Căci toate cuvintele sunt bine scrise aici. Istoria e aici. Istoria Poloniei, la fel de dramatică în secolul al XX-lea ca în cele dinainte, cu războaiele sale teribile și sfâșierea pe care orice război o aduce, ca în cele dinainte, deci, și, foarte probabil, așadar tragic, și în secolele ce vor mai veni.
Dar istoria este o mare curvă, așa cum o scrie în clar domnul Huelle, și, la drept vorbind, istoria mare este doar un pretext pentru istoriile mici, care se întâmplă în casele, în familiile, în copilăriile și în adolescențele noastre.
Huelle a găsit o structură prin care poate să spună cumplite adevăruri și ele să doară mai puțin. Se uită la întâmplările vieții, de la început și până târziu, în anticamera sfârșitului, se uită cu candoare, cu mirare, cu fericire, cu frică și dezgust. Toate vârstele sufletului unui om sunt aici.
Pawel Huelle e atent la granițe. La granițele dintre țări, precum și la granițele dintre oameni. Copilul din cartea lui află, află cum e, afla poate prea devreme. Căci iată: „Între timp, nemaiputând rezista, tata o rugă să înceteze. Striga că nu el a provocat războiul, nu el mutase frontierele, nu el luase orașele de la unii și le dăduse altora, iar eu stăteam între ei, rupt în două, și le vedeam trupurile, vedeam silueta unui bărbat și a unei femei ca în acele planșe colorate, ca și cum ar fi fost două răni vii, care zvâcnesc“.
Mai mult, Pawel Huelle face dintr-o masă, o masă simplă, rotundă și puțin șchioapă, un splendid rezumat al veacului. Căci iată: „Știam că îndată va începe cearta. Mama se temea groaznic de nemți și nimic nu era în stare să-i potolească frica, pe când tata nutrea cea mai mare ură față de conaționalii lui Fiodor Dostoievski. O frontieră invizibilă străbătea acum masa domnului Plaske din Zaspa, și părinții mei erau separați de ea, ca atunci, în ’39, când țara copilăriei, lor, cu miros de mere, de halva și de penar din lemn, în care zornăiau creioanele colorate, fusese ruptă ca o bucată de postav în două părți, printre care strălucea firul argintiu al râului Bug“.
M-am întâlnit cu domnul Pawel Huelle absolut din întâmplare.
Eram deja bătrân și puteam să recunosc o capodoperă. Eram singur și fericit este o capodoperă.
L-am căutat apoi, l-am căutat în disperare pe internet, am citit interviuri cu el și la fiecare frază pe care o citeam puteam să exclam îndreptățit: „Da, domnule, da, așa e!“.
Căci, vedeți dumneavoastră, domnul Pawel Huelle este și el un colecționar, un culegător de harfe, deci de nuanțe. E sensibil la infinitatea de feluri în care cad luminile și umbrele peste oameni și lucruri. Și e anarhist în chestiunile care țin de administrație. Își urmărește, cu furie și cu speranță, libertatea. Această cursă permanentă l-a ferit să decadă în politică. Domnul Pawel Huelle a înțeles tot. El știe, asemenea înțelepților dinaintea sa, că perspectiva depinde, întotdeauna depinde, de unde te uiți.
Domnul Pawel Huelle se uită de unde trebuie, de la răscrucea omului care are mereu mai multe întrebări decât certitudini, de la răscrucea omului care se agață de copilărie ca de singurul interval în care ne este dat, pe pământ, să îmblânzim timpul și să-l facem magic.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 483 / 18. 05. 2015.
