Indiferent la efectele dopajului și la căderea zeilor, an de an, un om face acest gest: le oferă altor oameni, cicliști însetați, apă.

În copilărie am locuit pe o stradă care purta incredibilul nume de „Aleea Zorilor”. Și astăzi îl mai poartă, dar ceva s-a pierdut. Pe aleea noastră locuiau mulți oameni fantastici. Îmi amintesc de fiecare dintre ei și de tot ce – fără să știe – mi-au lăsat moștenire.

De exemplu: acea femeie care lucra într-o gheretă așteptând să se întâmple trenurile zilei. Stătea acolo, coborând și ridicând bariera la trecerea la nivel cu calea ferată. De multe ori am privit-o când se întorcea acasă, seara, târziu, înspre noapte: părea că duce cu sine un alt fel de tristețe, un alt fel de singurătate, cum nimeni altcineva nu mai cunoscuse vreodată. Atunci m-am gândit prima oară că orice om ar fi putut fi oricare alt om. Undeva, de sus, s-au aruncat zarurile, iar unora le-a fost dată doar o gheretă CFR.

M-am întors din Stockholm, nimerind la București în plină vară deloc indiană. Agreez canicula, dar în limitele bunului-simț. Căldura e acum atât de mare, încă mă simt ca un personaj secundar dintr-o schiță de-a domnului nostru Caragiale. Aș vrea ca de undeva, de oriunde, să-mi dea cineva un pahar cu apă. Nu se întâmplă. Eu nu sunt un ciclist din Turul Franței.

Mă mai alin gândindu-mă la domnul Lucien Blyau, care există, chiar dacă nu îl cunoașteți. Ziare au scris despre el, televiziuni l-au televizat, dar toate – toate! – l-au prezentat ca pe un „fapt divers”. Căci, vedeți dumneavoastră, Lucien Blyau este un fost fermier în vârstă de nouăzeci de ani, care de patru decenii – în fiecare an! – stă pe o magine de șosea și le oferă cicliștilor apă și băuturi răcoritoare americane.

El a venit să vadă prima oară Turul ca să se bucure de triumful lui Eddy Merckx, dar s-a întâmplat ca dimpotrivă – să vadă tocmai prăbușirea marelui belgian. Lucien Blyau a identificat, încă de atunci, o nevoie foarte omenească: nevoia cicliștilor însetați de a primi apă de la un om. El nu a făcut din identificarea nevoii un plan de afaceri, nu a extras capital din această fereastră de oportunitate, el a continuat, decenii la rând, să cumpere apă și băuturi răcoritoare, din banii lui, și să le ofere cicliștilor.

Domnul Lucien a avut puterea să le spună ziariștilor curioși să îl asculte că nu poate cere bani pentru ceva ce lui îi face atâta plăcere să facă: să ostoiască setea altuia. El a avut puterea să mai spună, de la înțelepciunea celor nouăzeci de ani, că după ce mori oricum nu mai ai ce să faci cu banii. Orice om ar fi putut fi oricare alt om. Chiar așa.

În următoarea dintre vieți, aș vrea să găsesc un astfel de gest aparent mărunt, să îl repet în toți anii mei pe pământ, fără să îmi pese cui îi pasă. În următoarea dintre vieți, aș vrea să trăiesc întocmai ca domnul Lucien Bylau.

Femeia de pe Aleea Zorilor mi-a dat cândva un pahar cu apă. Pe atunci, sticlele erau de sticlă, nu existau PET-uri, iar ca să primești un pahar cu apă cineva trebuia să se ducă la un robinet dintr-un apartament care nu era proprietate personală, să lase apa să curgă un pic, să aștepte, deci, câteva minute. Paharul cu apă îți era oferit dintr-un prag de ușă. Un pahar cu apă de la un om către alt om, înainte de Exod.

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 5 august 2015.