Politicul ar trebui să sprijine sportul nu din filantropie, ci pur și simplu pentru că acesta este el – slujitorul tuturor celorlalte domenii dintr-o societate
În rutina democrației formale, din vreme în vreme, orașele și satele noastre intră sub stăpînirea unor chipuri. Sîntem într-o anticameră orwelliană unde unul dintre ei vrea, atît de evident, să fie Chipul Unic și aruncă în joc, manelește, bani, fără număr, pentru a fi pretutindeni – pe ziduri, pe stîlpi, pe balcoanele oamenilor din blocurile înalte, pe casele cu bulină din centrul orașului, pe pixuri și pe brichete, pe gecile de iarnă ale celor chemați să simpatizeze. Puseurile de grandoare îi însoțesc îndeobște pe cei mărunți în adevăr.
Iar cel-care-vrea-să-fie-Chipul-Unic se agață cu disperare de modele, de cei care pot provoca în semenii lor mîndria și alte sentimente mari – gratitudinea, respectul. Un politician consistent, cu contur propriu, e în stare de unul singur să-și înalțe soclul. Unul mic nu poate decît să-i așeze pe ceilalți sub el, siluind nașterea unei piramide umane peste care să se pogoare moț. În lumea unde decența a fost abolită te poți folosi de oricine, de campioni la tenis sau de scriitori nobelizabili. Dacă scriitorii nobelizabili au coloană vertebrală și n-au uitat că deunăzi vedeai în ei propagandiști din armata unui Führer chel, ești respins cu dezgust.
În săptămîna alegerilor, fugind de confruntările autentice cu contracandidații, faraonicul nostru premier a scos de la naftalină tema grațierii lui Gică Popescu. Cunoaște bine această formă de speculă cu iubirea pe care i-o purtăm altuia. Și ce ar trebui să înțeleagă de aici cei care l-ar vrea liber pe Gică Popescu? Să îl voteze pe ubicuu? Este acesta un motiv suficient? Nu mai contează altceva? Șpăgile de milioane, fie ele în cash sau, atît de propriu, în natură? Nimic? Aici se simte prea-plinul-de-sine cel mai bine – în lumea ipotezelor, în virtual.
Și dacă Gică Popescu nu vrea să fie grațiat, dacă Gică Popescu nu vrea să fie folosit pe post de muniție electorală, dacă Gică Popescu vrea să rămînă pînă la capăt cel mai demn dintre condamnații din fotbal, să nu ceară clemență nimănui, să nu cadă în patetism, să își ispășească pedeapsa bărbătește și să se întoarcă de acolo fără să datoreze nimic? Dacă Gică Popescu nici măcar nu l-ar vota pe individul care-i folosește numele? Nu contează ce vrea! Așa cum nu a contat nici ce a vrut Simona Halep cînd imaginea i-a fost furată mai iute decît un doctorat.
Expunerea la politicul românesc are teribile efecte. Uitați-vă la cariera lui Anghel Iordănescu! – a ales să iasă din antrenorat acum opt ani pentru o îndeletnicire politică. Generalul și-a abandonat, pe rînd, meseria și echipa cu care plecase la drum, sfîrșind în Federație, la căldura unui salariu îndestulător. Și cît de mic e salariul acesta enorm pe lîngă ce ar fi putut cîștiga altminteri! Spune că a învățat lecția umilinței. Oare? Antrenorul secolului trecut să ajungă la “și alții”, mult în urma opțiunii pentru Mircea Lucescu… A meritat?
În altă ordine de idei, ce mai face Florin Șoavă?
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, pe 31 octombrie 2014.
