Despărțirea dintre echipa națională și Victor Pițurcă este totuși o falsă ştire.
Ruptura nu se va înfăptui, chiar dacă antrenorul își urmează busola financiară înspre generosul spațiu arab. Sînt multe neînțelegeri în ceea ce privește rezistența încrîncenatului pe banca reprezentativei. De ce epoca Pițurcă și nu o alta a durat atît? Prevederile contractuale nu epuizează explicațiile, rezultatele n-o justifică.
Adevărul, insuportabil cum sînt atîtea adevăruri, este compatibilitatea între Pițurcă și “tricolori”. Înțelepții au observat corect că, în timp, orice organizație capătă chipul conducătorului său. Victor Pițurcă este, firește, doar vîrful unui aisberg. Iar în adîncuri fotbalul românesc este exact ca acest antrenor: fără altă strategie în afara unei încăpățînări reduse la absurd, fără alt orizont în afara conservatorismului, dependent de talentul incredibil al unor salvatori ai patriei care apar sau nu apar, trăind strict din ciupeli.
Adevărul, insuportabil cum deja am stabilit, e că Victor Pițurcă se pliază cel mai bine pe lipsurile cu care toți acești fotbaliști vin din trecerea prin juniorat și primii ani ai maturității, e compatibil cu tot ceea ce ei nu știu. Și paradoxal poate, proverbiala sa prudență vine dintr-o înțelegere exactă a tuturor acestor limite.
Victor Pițurcă a rezistat atît și ar mai fi rezistat, doar să fi vrut, fiindcă se potrivește perfect cu fotbalul românesc, anchilozat tactic și atît de rezistent la schimbări. Cîndva, Victor Pițurcă însuși, oricît de improbabil pare acum, se prezenta drept un antrenor tînăr, care propunea o echipă de tineret efervescentă. Mai țineți minte ultimii ani ai mileniului trecut? Acel foc de artificii e de multă vreme stins. A rămas adaptarea la un sistem defect, ceea ce denotă o inteligență a supraviețuirii, dar cu atît nu există nici progres, nici viitor. Există numai acest prezent continuu în care naționala României joacă urît, joacă meschin, nu e generoasă și chiar dacă se va califica la Euro 2016 cine poate spune, cu mîna pe inimă, că s-a îndrăgostit de așa o formație? Și care e planul? Care ne sînt pașii? Care e moștenirea?
Un selecționer ar trebui, mai ales, să construiască, să asigure o tranziție de la o generație la următoarea. Victor Pițurcă a promovat mulți tineri, așa e, destui îi datorează carierele. A dat elevi, dar n-a dat o școală nouă și durabilă. Calificările pe care le-a reușit au fost conjuncturale, pe cînd cele ratate vin din acel fond adînc pe care a refuzat să-l tulbure, să-l reformeze dacă nu să-l revoluționeze. De aceea, despărțirea nu se va consemna decît formal.
Și cine urmează? Naționala României are nevoie nu doar de un selecționer, are nevoie de cineva care să fie în stare nu doar să coabiteze, în armonie monetară, cu noua conducere federală, ci să propună o viziune. Cu Victor Pițurcă naționala s-a mișcat întotdeauna de colo pînă dincolo, ajungînd uneori în gara vreunui turneu final unde a excelat în mediocritate. Cînd ați simțit cu adevărat, cu sinceritate, că drumul acesta, că drumul său chiar duce undeva?
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, pe 17 octombrie 2014
