Există o minoritate consecventă care nu intenționează să abdice de la această veche credință: în fotbal, Cupa Angliei este cea mai spectaculoasă întrecere din lume.
Vorbim, desigur, de niște fanatici, de niște ciudați, de niște radicali, de niște romantici care operează cu sentimente brute. Aceștia merg atît de departe: pun Cupa Angliei înaintea Cupei Mondiale și a oricărei Ligi a Campionilor și altor evenimente recente.
Fiind vorba despre britanici, istoria e de partea lor. Cupa Angliei s-a tot înmînat în ultimii o sută patruzeci și trei de ani. Și iată că vine Arsenal Londra și cîștigă pentru a douăsprezecea oară Cupa Angliei. Nici o echipă n-a mai ajuns pînă aici. Și iată că vine această finală cîștigată la pas cu Aston Villa. Fiind vorba despre britanici, poate că e bine să menționăm că Prințul William, îl știți, al doilea în linia moștenitorilor tronului, este suporterul lui Aston Villa. Da.
Arsenal Londra a fost îndelung batjocorită, în ultimele sezoane, pentru incapacitatea de a rezista – financiar, mai ales – taifunului care s-a abătut asupra Albionului dinspre Rusia, Statele Unite ale Americii și șeici. Nu mai e nici Arsenal Londra o chestiune de capital britanic, dar a rămas o întreprindere de spirit pur și dur. După atîția ani, cine își mai amintește că domnul Arsène Wenger vine totuși din Alsacia?
Ați văzut golul lui Alexis Sanchez? Desigur, Alexis Sanchez nu este Lionel Messi, să ne tot încîntăm de el, dar tocmai de aici izbucnește frumusețea. Fotbalul e atît de cuprinzător încît nici măcar cultul messianic nu poate să decadă în totalitarism. A venit la timpul potrivit această victorie categorică, superbă, istorică. În lumea noastră tot mai sclipicioasă, nici cu acest 4-0 pe Wembley, Arsenal Londra nu intră în galeria echipelor galactice, stelare. Cu atît mai bine! Cu atît mai bine, vă spun, căci Arsenal Londra este – a fost mereu – într-o altă ligă. E o ligă pe care fiecare o denumește după capriciu, dar în esență despre asta e vorba: Arsenal Londra este dintre acele echipe în care fotbaliștii au moștenit de la eroul Iliadei mai ales călcîiul. Arsenal Londra este dintre acele echipe care se înalță și se prăbușesc și se înalță iar, și zborul acesta este însăși povestea.
Scriu aceste rînduri undeva în Basarabia, și pot să depun mărturie – este un loc adecvat pentru a te ține la curent cu o finală de Cupa Angliei. Le scriu, mă țin la curent, pe masa de lucru, care nu poate fi decît lemnul oarecare al unei cîrciumi, păstrez o carte a unui poet mort în 2013, fost student în matematici la Moscova, pe scurt un geniu care și-a tot respins contemporanii, cărora le-a preferat refugiul în alcool și marginalitate. Și scria poetul Eugen Cioclea: „Pledez pentru semnul de egalitate/dintre firul ierbii/și Turnul Eiffel”. Și eu.
Mă gîndesc la Eugen Cioclea mort, la semnul de egalitate, la firul ierbii și la Arsenal Londra, cea mai apropiată echipă de destinul oamenilor pe pămînt.
