Alexandru Maftei, cunoscut ca regizor de film („Domnişoara Christina” şi „Bună, ce faci?”) a debutat ca regizor de teatru cu spectacolul „6 din 49”, de Spiró Győrgy (traducerea Zeno Fodor). Se joacă la Teatrul de Artă din București, pe Strada Sfântul Ștefan, la numărul 21. Piesa are doar doi actori, dar ce actori! Țineți minte aceste nume: Dana Voicu și Liviu Cheloiu. Ei sunt aceia.
Am un telefon oarecum inteligent. Îmi arată, inclusiv, cum e vremea. Are ceva dintr-o epidermă. Sunt, dragi cititori, minus 17 grade la București. E frig și e pustiu pe Strada Sfântul Ștefan. Stau cu telefonul acesta oarecum inteligent în mână, e o seară de joi, se termină încă un ianuarie, ducă-se!
În spate am Teatrul de Artă și în față Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Aici am învățat carte. Mă gândesc: sunt șapte ani de când n-am mai fost în clădirea aceasta. 2007, Dumnezeule!
Timpul n-are, firește, răbdare. Așa cum sunt, melancolic și înghețat, trebuie să intru în Teatrul de Artă. Vreau să văd piesa “6 din 49”, trebuie să o văd. În portofel am un bilet de loterie. Joc, în fiecare joi și în fiecare duminică, aceleași numere de aproape douăzeci de ani. Bineînțeles că n-am câștigat niciodată.
Înspre Caraibe!
Dana Voicu stă într-o bucătărie. Liviu Cheloiu se întoarce acasă, are exact fața care îi trebuie, fața omului venit de la serviciu într-o zi ca asta, poartă un fes pe vârful capului, aidoma președintelui României în vizitele de lucru de altădată. Au trecut 15 minute peste ora 20. În cealaltă viață, de dincolo de teatru, au fost extrase cele șase numere câștigătoare. Aș vrea să îmi deschid telefonul oarecum inteligent, să intru pe www.loto.ro, să văd că am câștigat, să urc pe scenă și să fac acest anunț, că, gata!, sunt milionar, apoi să plec spre casă, în mahalaua Teilor, și de aici mai departe la aeroport, și mai departe înspre Caraibe, fără să privesc în urmă. Nu se face, însă, să deschizi telefonul în timpul unei reprezentații. Ce numere or fi fost extrase? Am câștigat? Dar cum să câștig tocmai eu? Cine sunt eu? Sunt alții care merită mai mult! Da, sunt perseverent, consecvent, chiar, ca orice bou, dar alții își joacă numerele de patruzeci poate chiar de cincizeci de ani. Nu, n-am cum să câștig!
Extazul, nebunia
Pe scenă iese la iveală că bărbatul a câștigat la loterie. Peste zece milioane de euro! Cum știm toți de la Manu Chao încoace: viața e o tombolă și uite că…
Încep extazul și nebunia. Se fac planuri, se iau la rând toate scenariile posibile. Vezi cum își face loc, decis, paranoia. Îmi iau un răgaz să mă privesc puțin din exterior. Îmi e milă, îmi e scârbă de mine! De câte ori n-am făcut și eu ca Liviu Cheloiu, în intimitatea propriei realități? Nu mi-am luat și eu, în vis, elicopter? Nu mi-am luat vilă în Iugoslavia (ei, și ce dacă nu mai există Iugoslavia!)?
Nu mai sunt piesele de altădată, cu acte vaste, cu multe scene, cu actori în roluri secundare, cu decoruri ample. E mai bine așa: ajung doi oameni la o masă curățând, pe rând, cartofi, ea înnebunind categoric, el păstrându-și calmul relativ. Doi săraci, un bărbat și o femeie, uzați într-un nesfârșit război de gherilă domestic, cum se tot întâmplă pe la casele oamenilor.
Reiese, desigur, că biletul a venit prea târziu, că vor fi uciși de Mafie, că le vor fi răpiți copiii (adolescenți!), că îi vor strica banii, că el își va lua amante, dar câte nu reies când imaginația alunecă în demență? Se folosește abundent expresia “tătică-tu”, cu privire, bineînțeles, la tatăl mort al femeii.
Deznodământul
Se râde bine în sală, cum e bine să se râdă la o premieră. Sunt și mulți copii, iar copiii, mai ales, râd de se prăpădesc! Ei nu sunt indispuși, ei au curaj, ei nu se tem, ei nu joacă încă la loterie.
E bun textul, și actorii sunt buni, arată corespunzător, ca doi oameni care au pierdut partida, regizorul știe să îi pună în valoare, un singur lucru e clar de la început: cum se va termina totul, care va fi deznodământul. L-am știut de când bărbatul venit de la muncă a intrat pe ușă, încă dinainte să se afle că are două halate de baie, unul vechi de șaptesprezece ani, și unul mai nou, l-am știut, da. N-ați uitat că am în buzunarul hainei de iarnă un bilet la loterie. Cum să nu fie clar ce aș face cu el dacă ar fi câștigător? Firește, nu va fi. Anunț pe această cale că mi-au ieșit două numere din cele patruzeci și nouă.
Piesa se termină, ultimele aplauze se opresc, ies în noapte. Toate luminile facultății sunt stinse. Mă urc într-un taxi. Șoferul îmi comunică prompt că da, mă duce la adresă, dar dacă nu e deszăpezită strada să fiu gata și de lopată!, că el a mai a mai dus din ăștia ca mine, dar clientului nu-i pasă dacă el, taximetristul, intră și nu mai poată să iasă din zăpadă, pe client îl doare – textual – în cur!
Vreau să mă întorc în teatru, e prea târziu, taximetristul schimbă într-o treaptă superioară de viteză, deloc artistic, și se îndepărtează de Strada Sfântul Ștefan. Mă surprind gândindu-mă câteva clipe la iluziile în vogă în anul 2007.
Această cronică a fost publicat și pe www.independenta.net și în Ziarul Metropolis.
