“Tartuffe sau Impostorul”, de Moliere, s-a jucat prima oară la Palatul Versailles. Piesa a fost interzisă, a scandalizat și clerul și pe laicii din secolul al XVII-lea, și continuă încă să îi scandalizeze pe conservatori. Dar – cel mai important – a rezistat. Au trecut sute de ani, și piesa se joacă, de obicei, cu casa închisă. Este printre cele mai de succes comedii din istorie. O puteți vedea zilele acestea, la Teatrul Metropolis din București, în excelenta direcție de scenă a lui Victor Ioan Frunză.
Îmi admit limitele: sunt depășit, sunt învechit, sunt irecuperabil. Îmi place Jean-Baptiste Poquelin, mai cunoscut sub numele de Moliere. Îmi place să merg în săli de teatru, în special seara, să iau loc în primul rând, și să râd, privind de foarte aproape scena, așa cum trebuie râs la o comedie universală și inepuizabilă. “Tartuffe sau Impostorul” este o capodoperă care a traversat cu bine câteva secole și va mai traversa.
La înmormântarea lui Moliere, Biserica nu a permis să îi fie oficiat serviciul religios. Era 1673, trecuse aproape un deceniu de la prima reprezentație a piesei, un deceniu în care trimișii Domnului pe pământ nu înțeleseseră, totuși, nimic din teatru.
Odă valetului
Da, Tartuffe e un fals om al Domnului, e un ipocrit, e un nenorocit. Dar Moliere lovește în impostură mult dincolo de acest orizont. O demască, o batjocorește, și, cel mai important, îi dă finalul fericit – o lasă să triumfe, într-un splendid prolog al veacurilor ce aveau să vină.
Tartuffe îl prostește pe Orgon, respectabil cap de familie. Îl copleșește cu o falsă pietate, îl înnebunește și îl deposedează de avere. E o intrigă care a devenit clasică. Dar Moliere este cu mult mai subtil decât epigonii, de aceea nici n-a putut fi încă egalat.
Iar piesa de la Metropolis este o bucurie, căci actorii, îndeosebi tineri, se bucură ei înșiși jucând-o. I-am remarcat pe Sorin Miron în rolul lui Orgon, pe Nicoleta Hâncu, în rolul lui Elmire, pe Irina Bucescu în rolul lui Marianne, și, desigur, pe Tartuffe însuși, interpretat magistral de George Costin. Nu mă feresc să scriu nici că Adela Mărculescu, în rolul mamei lui Orgon, arată ca una dintre actrițele acelea uriașe care umplu scena doar prin apariție. N-aș vrea să fiu nedrept cu ceilalți – joacă bine, pe alocuri minunat, dar, minimalist cum mă știți, preferatul meu rămâne, totuși, Mădălin Bradea în rolul valetului lui Tartuffe, mai ales că, neavând mare lucru de făcut, reușește să-și facă puținul ca și cum de el ar fi depins totul. Costumele și decorul sunt o revelație (apaluzele i se cuvin, aici, Adrianei Grand), iar direcția de scenă trădează în Victor Ioan Frunză un maestru.
Un frate voia să fută nevasta unui cetățean
Piesa este și foarte bine adaptată vremurilor noastre – fratele Tartuffe bate toaca așa cum ar face sex normal sau chiar mai rău, replicile, deși nu renunță la poezia inițială, lasă loc și unor constatări triste (“Voiai să-mi fuți nevasta!”), au loc preludii cu parfum sado-maso, Elmire se alege cu desuurile sfâșiate și lasă să se întrevadă un sutien foarte promițător, care a smuls ceva suspine imberbilor, dar nu doar lor.
Am plecat acasă, prin zăpadă, cu nasul în pământ, căutând, parcă, ceva demult pierdut. Moliere are forța asta – de a-ți trânti sub nas adevărurile incomode. Îl suspectez că, asemenea tuturor marilor artiști, n-avea vocație pentru speranță, deși scria ca și cum ar fi putut vindeca, fiind, deci, și un genial naiv.
Și nu, nu e adevărat că prostituția e cea mai veche meserie din lume. Nu e. Impostura e. Și o duce tot mai bine în secolul nostru atât de greșit. „Tartuffe” este, de aceea, astăzi, un avertisment. Va tot urma.
O distribuție specială, care abundă în actori tineri, dar foarte talentați:
Doamna Pernelle, mama lui Orgon – Adela Mărculescu
Orgon, soţul lui Elmire – Sorin Miron
Elmire, soţia lui Orgon – Nicoleta Hâncu
Damis, fiul lui Orgon – Adrian Nicolae
Marianne, fiica lui Orgon – Irina Bucescu
Valere, iubitul lui Marianne – Lucian Rus
Tartuffe, bigot ipocrit – George Costin
Laurent, valetul lui Tartuffe – Mădălin Bradea
Flipote, fata în casă – Elena Ghimpeţeanu
Această cronică a fost publicată și pe site-ul www.independenta.net și în Ziarul Metropolis.
