Se joacă, la Teatrul Metropolis din București, “Doi pe o bancă”, după un text de Aleksandr Ghelman, în regia lui Emanuel Pârvu. Cei de pe bancă sunt actorii Florin Zamfirescu („poetul Gării de Nord” din “Filantropica”) și Tania Filip (o știți din ciclurile de filme de altădată cu aur, dolari, petrol și, mai ales, ardeleni), ambii respectați profesori universitari la UNATC.
Decorul e minim, și e foarte bine așa, căci “Doi pe o bancă” este una dintre acele piese în care forța vine din text. Iar textul acesta, foarte rusesc, este puternic până la lacrimi, până la dramă, e scris cu o inteligență care merge până la brutalitate.
Maestrul Zamfirescu își joacă, ireproșabil, partitura, dar asta nu este o surpriză pentru obișnuiți teatrului, deci nici o știre nu mai poate fi. Iar Tania Filip, ei bine, Tania Filip este una dintre puține actrițe care îi pot sta alături.
Îmi chem la bara apărării cultura teatrală aproximativă. Trebuie să admit că nu știam nimic despre autorul acestui text. Îl bănuiesc, după primele douăzeci de replici, că este evreu. Folosește mult prea bine alegoria. După ultimele aplauze, după ce cortina rămâne căzută, îmi verific intuiția: și da, este.
“Doi pe o bancă” este un text clasic, fără să fie vechi, modern, fără să fie vulgar. Aș scrie, chiar riscând să par pretențios, că avem de-a face cu o adevărată anatomie a singurătății.
Căderea
Un bărbat și o femeie, la lăsarea întunericului, într-un parc. Doi oameni care se închid în colivia acestei iluzii: că iubirea mai este, totuși, posibilă, și dincolo de primele mariaje ratate. E clar că niciunul nu vrea să plece de pe banca aceea, care închide în ea, ca într-o spațiu miraculos, un timp al posibilităților, în care se poate, ușor, visa la fericire. Și nu asta facem, de fapt, toți, fie și din când în când?
El este, desigur, între vârste, libidinos, jalnic, întrupând tot răul pe care îl poate face un om care pleacă de acasă pentru alte și alte femei. Ea nu are discernământ, pișă mult ochii, după cum i se și reproșează, e suspicioasă, excesivă, când nu e de-a dreptul naivă. Iar amândoi sunt speriați, și au dreptate să fie: nimic nu e mai teribil decât singurătatea în această lume înnebunită, în această civilizație a divorțurilor, în acest postapocalips care ne-a adus destrămarea a tot ce construise omul mai bun în mileniile dinainte: ideea, ba chiar destinul, unei familii. Cumplită cădere!
Cheia
De bărbat mi-a fost, întâi, scârbă, apoi mi s-a făcut milă, de femeie mi-a fost întâi milă, apoi mi-a făcut greață agățarea disperată de cheia unei uși care ar putea, foarte bine, cu puțină onoare, să rămână interzisă. Frumos, totuși, războiul dintre sexe, război ca între două culturi îmbătrânite, război între o blazare matură și o perseverență nebănuită.
Iar această frică de singurătate care înfrânge frica-frică, care strivește demnitatea, care ne arată, totuși, mai aproape de esență, această frică de singurătate surprinsă pe o bancă, între doi oameni, este, de fapt, personajul principal. Și e nevoie de doi mari actori, care să renunțe la sine, ca să facă din ea o prezență aproape vizibilă, să îi lase, în fond, lumina rampei, rolul cuvenit.
Dar, și mai bine e să vedeți cu ochii voștri.
Articol publicat și pe platforma liberă www.independenta.net.
