Cărțile au ajuns să bage oameni în mormânt. FOTO: www.rt.com
Cărțile au ajuns să bage oameni în mormânt. FOTO: www.rt.com
Cărțile au ajuns să bage oameni în mormânt. FOTO: www.rt.com

Prestigioasa publicație britanică “The Guardian” ne-a adus, în plin iad alb, dacă vă mai amintiți ce este un iad alb, când în România se silabisea din nou cuvântul “deszăpezire”, într-o urgie verablă, într-un viscol de bune intenții rămase neîmplinte, o veste cutremurătoare.

O nenorocire, o catastrofă s-a întâmplat în Rusia, care tocmai se pregătea să demonstreze cât de apreciate sunt sporturile de iarnă, într-un delir, într-o grandoare putiană, ca în fiecare dictatură serioasă.

Un fost profesor de gimnaziu și-a ucis partenerul de băut, tocmai în Irbit, regiunea Sverdlovsk (care, trebuie să știți, se învecinează la sud cu însăși Republica Bașcortostan). Agresorul avea 53 de ani, iar victima venerabilă vârstă de 67 de ani. Nu sunt detalii oarecare, “The Guardian” – știți – nu se joacă atunci când relatează.

Crima a avut loc pe fondul unei dispute literare. Criminalul, mai tânăr, mai în putere, mai exuberant, a susținut că poezia îi este superioară prozei. Oponentul său, mai conservator, mai trecut prin viață, mai sceptic, a pretins că dimpotrivă – proza copleșește poezia lumii, că poezia nu e bună de nimic, că o mie de poezii nu fac cât o pagină de proză grea, rusească! Da, așa se aude că s-ar fi spus. Grele vorbe! Apărătorul poeziei l-a ucis atunci pe avocatul prozei, într-un act de un lirism irevocabil. Crima s-a petrecut cu un cuțit.

E foarte grav ce s-a întâmplat, mai ales că nu demult, tot în Rusia, chiar dacă în sud, un cetățean a fost împușcat (în cap!), într-o băcănie, în marginea unui argument din filosofia kantiană. Împușcatul a supraviețuit.

Acum e mai rău. Vă dați seama? De ce pune un fanatic al poeziei mâna pe cuțit ca să ucidă? Ăsta nu e lucru de șagă! Înclinat cum sunt spre deslușirea semnelor Providenței, nu găsesc în întâmplarea aceasta un hazard divers, un fapt oarecare. Simt aici scânteierea magiei.

Cred chiar că acesta este deznodământul firesc a secole de dezbateri literare. Aici am ajuns! Căci câți autori, îndeosebi poeți, n-au vrut să-și spintece criticii și opozanții, mai degrabă prozatori? Și unde se putea petrece una ca asta, dacă nu în țara lui Maiakovski, dar și a lui Dostoievski?

Presimt sumbru: am alungat poezia din viețile noastre, am gonit-o, ca pe o relicvă, ca pe o vechitură, ca pe un lucru de nimic, dar poezia nu poate fi exterminată, ea se va întoarce, iar și iar, căci tot poezie e când un bețiv pune mâna pe cuțit și ucide un alt bețiv, în numele, în onoarea unui vers. Tot poezie e, chiar dacă și tragedie e.

Ce paranoie mai pasională vreți să vă vestească prestigioasele publicații britanice? Ce odă mai macabră marelui suflet rusesc? Ce fapt mai semnificativ s-ar putea întâmpla , acum, pe lume? Răspunsul meu, la care țin, ca la un adevăr, e că nu există altul.

 Articol publicat și în cea mai mare revistă lucioasă a românilor de pretutindeni, FHM, în martie 2014

2 COMENTARII

  1. […] Când, la 87 de ani, săvârșește ultimul sacrificiu, cel mai uman dintre toate, însuși Marquez, poate că e mai bine să taci o tăcere care să se întindă pe măcar întreg pământul. Nu se întâmplă însă așa. Căci Gabriel Garcia Marquez a fost, așa cum rezultă și din scurtele ferpare întocmite ad-hoc în lumile noastre virtuale, cel mai iubit popular, cel mai iubit scriitor al timpurilor noastre. Nu judec acest diagnostic, nu-l neg, nu-l contest. Aceasta nu e și ierarhia mea, dar nu mă voi apuca acum să fac precum poetul din Irbit. […]

Dă-i un răspuns lui Marquez, mai frumos ca niciodată | Andrei Crăciun Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here