Cele șase scrisori către cei din viață

Mă aflu la Universitate, la Tel-Aviv, pentru a aprofunda idișul, o limbă veche, dar muribundă. Le scriu, iată, celor de acasă, la intervale neregulate, câteva cuvinte.

1.P rima scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă

După tot Exodul, după tot deșertul, în Israel s-a dat, fără discernământ, drumul aerului condiționat. Se stă în frig cu furie, cu răzbunare, irațional și, cum se va dovedi, probabil fatal pentru subsemnatul.

Altfel, e frumos, ba chiar bine, ca în sanul lui Avraam, cum se și cuvine să fie – în ciuda, dar nu în disprețul, tuturor amenințărilor, societatea israeliană stă pe niște baze teribil de solide. Dacă ar începe să dispară popoarele, unul după celălalt, aș paria singurul meu shekel că acesta – poporul evreu – va fi ultimul. Aici se iubește viața cu patimă, deși se știe că sfârșitul nu-i aici.

Mâine plec la Ierusalim.

Al vostru,
Andrei.

2. A doua scrisoare pentru cei din viață – în special cei de acasă

Oameni,

După câteva ore prin deșert, nu doar că aud voci, unele divine, dar sunt gata să cred în primul profet care poate să aducă ploaia.

Ierusalimul așteaptă până sâmbătă. Azi nu s-a putut intra în oraș. În Tel Aviv împart un fel de apartament, nu tocmai vast, cu un canadian și un chinez.

Aici, plecat din capitală, nu departe de unde își scrie Amoz Oz cărțile, stau în cameră cu un argentinian cu rădăcini poloneze. Vorbesc cu Ariel despre Boca Juniors. Locuiește în Buenos Aires, orașul viselor oricărui borgesian rezonabil, dar eu știu rezultatele din Clausura mai bine decât el, ceea ce e explicabil, dar explicația e prea lungă pentru a o reda acum.

Viața nu e doar, așa cum se crede adesea, în Romania. Acasă trăim ca și cum am fi singuri pe aici. Nu suntem.

Am văzut Marea Moarta de sus. Chiar moare. E păcat.

Tot eu,
Andrei.

3.A treia scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă.

Prieteni,

În Tel Aviv, la cârciuma unde îmi iau, cu religiozitate, micuțul dejun, la Regele George, deci, în fiecare dimineață se ascultă în heavy rotation o melodie despre o fată, Delila. Și mâncăm, așa, în tăcere, ouă prăjite, și peste noi plutește linia aceasta cumva lirică, dar și o melancolie aproape fizică. Sunt aici oameni care studiază poezie medievala, cum sunt și specialiști în modernitate, cu toate bolile ei sociale și lumești.

Eu stau singur, întotdeauna în același colț, și îmi notez cu pixul pe un șervețel cu Regele George, chiar sub curioasa lui perucă, versurile acestea: A thousand miles seems pretty far/ But they’ve got planes and trains and cars/ I’d walk to you if I had no other way/ Our friends would all make fun of us/ And we’ll just laugh along because we know/ That none of them have felt this way.

Patronul trebuie că e un escroc sentimental.

Cred că, de fapt, ce vreau să spun e că îmi e foarte dor de voi.

Același,
Andrei

4. A patra scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă

Am învățat să scriu de la dreapta la stanga, în alfabetul acesta care nu îmi mai pare deloc așa de complicat. Scriu de mână. Citesc literele de tipar. Când intri într-o limbă nouă, e ca și cum ai intra într-o viață nouă. Am toate defectele unui nou-născut, dar progresez. O văd, o simt, nu mă bucură, dar nici nu mă înspăimântă. Cred că mă voi apuca și de latina vulgară, caci degust cauzele moarte. Am baricadele mele în care n-am de gând să fiu laș.

La ce îmi trebuie mie toate astea, mai ales că nu voi scrie niciodată în altă limbă decât limba română – care, bineînțeles, este cea mai frumoasă și mai expresivă din lume?

Cum să spun, eu, mai mult decât alții, țin să încep. Am mai scris că am cele mai bune începuturi din emisfera noastră! Ca orice ipohondru incurabil, sunt gata să îmi pun viața gaj că nu voi prinde un sfârșit decent. Doar începuturile mi le permit. E rușinos, știu, dar ăsta sunt.

Altfel, moștenind-o pe mama, nu am fost niciodată auster cu lacrimile. Am plâns pe săturate, ori de câte ori situația personală, ba uneori chiar și cea internationala, au impus-o. Nu m-am sfiit să o fac și aici, în Țara Sfântă. E amuzant cum totul e sfânt în Țara Sfântă. Da, în Israel se exagerează, dar se și autoironizează îndelung.

Survin în mine tot mai grave momente de contemplare a muzicii culte. Am îmbătrânit.

Am găsit chiar în Einstein Campus un personaj pentru o viitoare nuvelă. Este, bănuiesc, femeie. O cheamă Jana și îmi aduce aminte de un prieten de-al meu – mare dramaturg român contemporan. O urmăresc pe Jana cu nerușinare, o ascult, deși nu îi vorbesc niciodată, fiindcă vreau să aud cum vorbește, o privesc, vreau să o văd cum își mișcă mâinile, cum fumează. O ascult și cum tace. O studiez, ca un geolog, ca un arheolog, și așa mai departe.

O simt pe Jana predispusă la o dramă spendidă. Voi scrie o astfel de dramă despre Jana. Desigur că o voi ucide fără rezerve și fără regrete.

În rest, mai am puțin și termin de scris o carte. Îi voi da titlul „Baricadele”, căci, deși am pierdut, am luptat. Așa vreau eu.

Din nou, și din nou, și din nou, și din nou,
A.

5. A cincea scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă (care va fi cunoscută, mai simplu, sub numele de “A cincea”)

Dragii mei,

Sunt pe plajă, la Marea Mediterană, în Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzică – “Nocturnele” lui Chopin în intrepretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiască mort la 95 de ani, la Geneva, în Elvetia. Am fost, cândva, la Geneva, și nu m-am gândit nicio clipă că acolo, în paradisul acela steril, pot muri pianiști, dar uite că. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intră în amurg.

Recitesc “Matușile din Tel Aviv”. Cosașian până în măduva cordului, nu îmi puteam refuza această fantezie. Fantezie întreruptă când lesbienele de alături încep să se afunde în nisipul unui preludiu deloc obscen. Încerc să mă întorc pe cealaltă parte a existenței.

Nu mai pot înainta în lectură. Văd înaintând înspre mare o mamă și o fiică. Fiica este oarbă. Aș putea scrie că fiica e angelica, dar nu e – era ceva nefiresc în alcătuirea ei, ca și cum destinul ar fi refuzat-o, dar ea i s-ar fi impus. Sunt ipohondru. Una dintre nenumăratele mele frici este că voi orbi. Am avut cazuri în familie, probabil vom mai avea. Mă tem. Orbii mi se par imprevizibili.

Îmi întrerup gândul. Ca să ajung pe plaja aceasta, am venit pe strada Trumpeldor. De unde știu eu numele acesta – Trumpeldor? Știu, în general, multe lucruri inutile, de exemplu generali morți în războaie de care vag își mai amintesc și supraviețuitorii lor – căci și războaiele se pot uita. Simt totuși că Trumpeldor nu e un nume inutil. Îmi place. Mă predispune la calambur.

Citesc înainte. Asta era! Una dintre mătușile din Tel Aviv stătea pe Trumpeldor, la numărul 42! Dar eu știu unde este Trumpeldorul! Mă ridic, aproape că fug, aproape mă împedic de lesbiene în marșul meu, deloc funerar, trec de Hotelul Imperial, trec și de Sea Side Hotel, trec pe lângă zidul unui cimitir evreiesc, fără cruci, și ajung. Trumpeldor, 42! Acasă la sa tante Silvi.

Bineînțeles că îl sun pe Maestru. Ce să facă? Aștepta decizia în cazul echipei de fotbal Steaua – urma să se amâne. Îi spun, abrupt, unde mă aflu. Aud la celălalt capăt al firului o izbucnire de melancolie. Radu Cosașu îmi răspunde că nimeni nu l-a mai sunat din fața casei mătușii sale Silvia, care e de fapt un bloc, dar nici din fața casei mătușii sale Sanseverina, care tot bloc e. E drept, înaintea mea, nimeni nu îl mai sunase nici din Chile, dar nici din Cuba. Îmi spune că niciun prieten nu l-a iubit, până acum, atât de mult încât să îi facă o asemenea surpriză. Găsesc declarația mai mult decât frumoasă.

Nu-mi impune, ci mă roagă, să merg drept înainte pe Trumpeldor, așa, și o sa ajung pe Bar Kohba, la numărul 2. “Acolo stătea mama mea”. Nu e puțin să auzi un om de 83 de ani, scriitorul tău preferat, rostind cuvintele acestea, în ordinea aceasta: “Acolo stătea mama mea”. Mă gândesc la mama mea. Tac.

“Ai ajuns?”. “Am ajuns”. “Parcă te vad, acolo, pe scari”. Știu eu cine a fost Bar Kohba? Știu. Simt o manifestare a sufletului, poate chiar o revoltă. Sufletul e un organism viu. Sunt fericit.

Am vorbit puțin – câteva minute, acolo. Glasul scriitorului meu preferat căpătase o nuanță fragilă, așa că am încheiat colocvial convorbirea, invitându-l la un prânz, la întoarcerea mea acasă, în București. N-ar fi rău deloc, dar deloc!, un șalău bonne femme.

Plec spre Einstein intersectat cu Haim Levanon, unde, îndeobște, înnoptez. Pe Trumpeldor întâlnesc un englez care tocmai cânta, cu un accent pe care îl bănuiesc din sudul Londrei, melodia “The show must go on”. Ajunsese la versurile “Does anybody know what we are looking for?”. Îi răspund, de pe celalalt trotuar: “Another hero – another mindless crime/Behind the curtain, in the pantomime”.

Și mă rătăcesc în noaptea care începuse.

Al vostru,
Andrei.

6. A șasea scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă (sau, mai simplu, “A șasea”)

Mă sună mama. Mă roagă să îi spun ce să scrie pe coroană, căci merge la înmormântare. A murit învățătoarea mea – astazi o îngroapă. Vestea mă năucește, fără să mă doboare. Sunt câteva zile de când i-am vorbit cuiva despre ea. Sunt puțini oamenii la care nu am avut niciodată obiecții. Învățătoarea mea, Paula Zelerin, este printre ei. Am o religie personală, un calendar personal cu sfinți foarte personali. Inutil să mai spun că.

Nu știu ce să îi răspund mamei mele. Cândva scriam, la ziar, necroloage. Când murea cineva important, pe mine mă puneau să îl îngrop între fraze. Scriam repede, și probabil cu emoție, deși fără să mă feresc de clișee. Acum nu știu ce să îi răspund mamei mele. Nu știu ce o să fie scris pe coroana pe care o va lăsa la mormântul celei de la care am învățat să iubesc literele și, mai departe, cuvintele!

Poate pentru alții, care au sfârșit în profesii cu un contact mai acut, mai brutal, mai puțin nuanțat cu realitatea, literele și, mai departe, cuvintele nu înseamnă mult. Dar pentru mine, care trăiesc din adjectivele pe care le găsesc substantivelor și din conjugarile verbelor, în special a fi, arareori a avea, înseamnă totul.

Nu îmi place să descriu chipurile oamenilor. Ca în Sfânta Scriptură, fizionomiile nu ma intersează, dar pot să vă spun cum le sunt sufletele. Sufletul Paulei Zelerin a fost frumos, a fost generos, și nu îmi spuneți că acestea sunt cuvinte simple, la îndemâna oricui, și că toate învățătoarele trebuie să moară, nu îmi spuneți aceste banalități barbare, căci îmi veți greși, și nu vă voi ierta.

Sunt un bărbat déjà – dar nu vreau să las cele ale copilului copilăriei. Ma agăț de trecutul meu ca de o salvare – singura. Și, acolo, în acest trecut, nu se poate fără doamna Paula Zelerin. Nu a fost prima care mi-a spus-o. Prima a fost educatoarea, tovarasa cum era pe atunci, Caradima: “Tu, Andrei, ai harul povestirii”. Am încercat să îi dau dreptate.

Mai târziu am scris și eu, ca toți ceilalți, compuneri școlărești, am relatat cum mi-am petrecut vacanțele de vară. Compunerile erau singurele care m-au interesat vreodată. Iar acum nu știu ce să îi scriu doamnei învățătoare. Nu știu ce să compun! Nu am harul sfârșiturilor.

Sunt departe, folosesc un alfabet ciudat, așez literele de la dreapta la stânga, și încă le rotunjesc într-un fel anume pe care de la doamna Paula Zelerin l-am deprins. Acasă scriu încă de mână, de la stânga la dreapta, cu literele atrase irevocabil spre subsolul paginilor. Când vreau, ajung la o caligrafie bună, de nota zece, cum cred că i-ar placea. De cele mai multe ori, însă, nu.

Există vești care sună ca o sirenă în Ziua Amintirii, când evreii lasă totul și îsi pleacă privirile spre pământ, și tac. Oriunde ai fi, faci așa – lași totul, pleci privirea și taci. Astăzi a fost așa o zi.

Noi am fost ultima generație a doamnei învățătoare – cu noi a ieșit la pensie. În vara din anul în care am intrat în clasa întâi, ultima vară de comunism, rămăsese vaduvă. Era, vă spuneam, așa cum au fost cândva femeile – minunată cu vârsta, și bună, de o bunătate care poate să mântuiască lumea.

Îmi vine să îi spun mamei să scrie: “Dumnezeu să o ierte”, dar mă simt străbătut de o erezie – dar de ce sa o ierte Dumnezeu? Mai bine să fie invers: doamna învățătoare să îl ierte pe Dumnezeu, că a facut-o muritoare, ca pe noi, ceilalți. Mă abțin. E un cer clar la Tel Aviv, las totul, plec privirea spre pământul ales, și tac.

Andrei, cel din banca întâi de la fereastră.

Articol publicat, inițial, pe platforma media independentă România de la zero