De la Buenos Aires se vede altfel: Carlos Tevez, nu Lionel Messi este jucătorul momentului în Europa. Văd întocmai.
Îmi îngădui, iată, să comit o indiscreție: țin tot mai acut cu fotbaliștii trecuți de treizeci de ani, cu toți bătrînii, cu toți elefanții, cu toți cei de la apus, cu toți expirații, cu toți cei cu care am deja amintiri, cu toți inubliabilii, cu toți cei care au confirmat deja întîlnirea cu gloria, iar acum se luptă, înaintea noastră, cu ceva îngrozitor și inevitabil și superb: sfîrșitul. Anul acesta, în această fază destul de avansată a Ligii Campionilor, țin cu Juventus Torino. Cu Gigi Buffon, cu Andrea Pirlo, cu Carlitos Tevez.
Tevez, deci, nu Messi. Solicit răgazul unei explicații amănunțite, mai ales acum cînd Leo face, din nou, din cei mai puternici apărători din lume titireze cu care se joacă în voie. Citesc zilnic, prin intermediul miracolelor secolului XXI, presa din Argentina. Sunt un sentimental cu privire la America Latină. Și știu că Tevez este așteptat acasă, la Boca Juniors, ca un Mesia rătăcitor. Ați remarcat ultimele tatuaje ale lui Lionel? Are, de acum, Sagrada Familia și pe trup. Messi nu are unde să se întoarcă în Argentina. E condamnat pentru totdeauna la frumusețea Barcelonei.
Mai știu că lui Tevez, nu lui Messi i-a spus Maradona “profetul argentinian al secolului XXI”. Și mai știu că Messi e un fotbalist mai mare, dar nu mai iubit. Pentru că există o intensitate inegalabilă în afacerile de inimă în cartierul Ejército de Los Andes, cartier căruia un ziarist i-a spus cîndva “Fuerte Apache”, și așa a ramas.
“Fuerte Apache” e unul dintre acele cartiere sud-americane, mizerabile și sublime, în care speranța de viață ține exclusiv de capriciile celui care ține arma. Un dictator, generalul Juan Carlos Ongania Carballo, a dictat impunerea ordinii în cartier. Desigur, și generalul acesta era decuplat de realitate. Legea e așa: cine supraviețuiește în “Fuerte Apache” supraviețuiește oriunde.
De aici vine Tevez, cu figura lui de indian răzbunător, cu cicatricile lui purtate la vedere, ca medaliile, de aici pleacă furia cu care își aleargă maratonul în fiecare meci, aici au început golurile sale în care se vede deznădejdea pe care trebuie să o ucizi, căci altfel – fii sigur! – te va ucide.
El va cîștiga sau nu va cîștiga Liga Campionilor, el nu va fi niciodată preferatul oamenilor de la departamentele de marketing și PR, el riscă să-și piardă busola și milioanele după ce i se va lua fotbalul, sau, dimpotrivă, își va tot spori talanții tocmai fiindcă știe atît de intim foamea. Mai este mult, însă, pînă atunci.
Deocamdată, Torino se închină acestui bărbat pe care, dacă nu l-ar preceda legenda, n-ai vrea să îl întîlnești noaptea la răscruci. Apoi este așteptat acasă și abia atunci, dacă vom mai fi o clipă atenți, vom înțelege cine a fost, cît a fost Carlos Alberto Martínez Tevez.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, pe 13 mai 2015 .
