Am citit cu o bucurie mai degrabă copilărească volumul colectiv „Prietenii noştri imaginari”, iniţiat şi coordonat de Nadine Vlădescu, publicat de Humanitas la sfârşitul anului trecut [2015].

Treisprezece autori semnează texte în această culegere, şi din păcate unul dintre ei, doamna Antoaneta Ralian, între timp ne-a şi părăsit. Poate că nu credeţi că se poate face literatură la superlativ atunci când te ocupi de prietenii imaginare, dar vă spun că vă înşelaţi groaznic.

Sunt pagini minunate în această carte. Toate textele au o doză de frumuseţe, aşa cum au îndeobşte textele care nu îşi propun să schimbe lumea, nici măcar să o relateze, aşa cum au toate textele care se întâmplă într-un timp care nici nu trebuie să existe pentru a fi emoţionant şi adevărat.

E înduioşător textul poetului Iulian Tănase despre Melcul Prinţ, cum splendid, în acelaşi înţeles ludic, este şi textul poetului Robert Şerban. Poetul Emil Brumaru poate să scrie cu o textualitate aproape erotică şi despre prietenele imaginare de altădată, şi iată că aşa şi scrie. Antoaneta Ralian ne lasă moştenire această idee grozavă: un prieten imaginar care să ne sprijine la bătrâneţe. El poate fi chiar un copil imaginar, un fiu de ce nu?, care să nu ne lase niciodată singuri.

Dacă totuşi ar trebui să mă opresc la un singur fragment din carte, atunci acest fragment este acest postludiu al unui concert fericit la care a fost şi Porcu, un porc muzicant, prietenul imaginar al lui Nadine Vlădescu.

Căci iată: După aia a trebuit să mergem mult pe jos de la atâta adrenalină, aşa că ne-am plimbat prin muzee şi parcuri şi librării şi ne-am uitat îndelung de sub umbrele, două perechi de ochi mari, clipind des în spatele fularelor, la vitrinele cu aranjamente complicate, cu ceainice şi praline şi ceai de la Fortnum şi Mason şi-am stat acolo până a cântat orologiul la fix şi domnii Fortnum şi Mason au ieşit din ceasornic, sus, pe faţada clădirii, ca să se asigure că totul e-n regulă în magazin, şi-apoi noi ne-am mai uitat puţin înăuntru şi prin saloane, după Regină, care îşi bea probabil ceaiul în altă parte în după-amiaza aceea, pentru că nu era, aşa că am luat-o în jos înspre Picadilly Circus şi ne-am pierdut urma prin Soho.

Porcu acesta scris de Nadine Vlădescu este un porc fagotist, pe care nu e greu să îl îndrăgeşti. Dar cel mai aproape de inimă mi-a ajuns textul lui Marin Mălaicu-Hondrari, textul despre acel cowboy coborât dintr-o lacrimă ca să ajute şi să împartă dreptate, căpitanul Frank Scott, căci acesta este numele lui, deşi ar fi putut – la fel de bine – să fie un altul.

Tot acolo, într-o lume cu oameni curajoşi, ca în Karl May, foarte departe de realitate, mi-am găsit şi eu, târziu, cel mai bun şi mai statornic prieten, despre care însă nu vă voi povesti prea multe, căci nu despre asta e vorba.

Pot să vă spun, totuşi, că s-a întâmplat când copilăria deja începea, brutal, să-mi treacă. Nu ne-am despărţit, însă, niciodată. Vorbim des, deşi eu prefer să-l ascult, am călătorit mult împreună, doar noi, singuri pe drum.

Adevărul e că el nu e frumos. Are picioare mari, ca de hobbit, care îl ajută la mers, are spatele înconvoiat şi nasul coroiat, poartă întotdeauna pe cap o pălărie şi nu se teme de nimic. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nici nu am făcut mare lucru prin viaţă. Cel mult l-am urmat.

 

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 23 martie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here