Dacă vă aflați aici, pe rețeaua socială facebook, atunci ați auzit despre #MeToo, n-aveați cum, n-aveați voie să nu auziți – a fost obligatoriu în ultimele zile.
Știți și că mișcarea a pornit tocmai din Statele Unite ale Americii, în trena unui scandal sexual în lumea filmului. Ideea a fost să se conștientizeze global gravitatea acestui fenomen: hărțuirea.
E o problemă care persista, dar iată că s-a găsit acest început de soluție: un hashtag din două consoane și două vocale. A funcționat așa: femei de pretutindeni, într-o copleșitoare solidaritate, și-au depășit fricile, și-au depănat traumele, arătându-ne adâncimea acestui ocean de suferință. Bineînțeles, au existat turme de primitivi care s-au hăhăit la auzul acestor povești – atât au putut ei.
S-a consemnat că există chestiunea și că e de o gravitate universală (și, cu siguranță, mai e și de când lumea, fiindcă implică însăși natura relațiilor de putere, într-o lume care a tot încercat să se tragă din maimuță, dar n-a reușit până la capăt). Dar omenirea de pe facebook s-a trezit cu iluzia că tocmai a trăit un moment zero. Oare?
S-a considerat că e bine să se ia, așa, otova, toate felurile de agresiuni și să se verse totul într-o găleată pe internet: și violul, și bătaia conjugală, și îngrozitoare mesaje cu cuvinte din acelea urâte. #MeToo a fost puțin târât în derizoriu chiar de aceste destăinuiri de-a valma, care le-a oferit ocazia unor machomeni de divizia B să bagatelizeze întreg fenomenul. Așa se face că, în locul lucidității – greu de păstrat dar totuși necesară într-o dezbatere încărcată cu atâta emoție – și-a făcut loc o isterie în care nu se mai permite nici măcar invocarea dreptului la nuanță.
Cei care și-au făcut din #MeToo un fel de cruciadă sunt gata să te ardă pe rug dacă le spui că nu-i totuna un caz penal cu ocolirea unui elogiu stupid adus de un Dorel excitat, care urlă de pe-o schelă că are boală la părul creț…
Iar asta e cu adevărat înspăimântător: furia în contra judecării de la caz la caz. Aceste tribunale populare ad-hoc, cu mouse-ul ridicat într-un urlet comun, care ține loc de dovadă și de cumpănire.
La noi în societate, reproșul vine mai ales de la cetățeni care se cred domnul Ion Rațiu, dar sunt mai mult tovarășa Suzana Gâdea. Stau pe aleea gândirii unice și deodată îți sar în cale să-ți măsoare empatia.
- Păi, ce facem, tovarășe Crăciun, că nu e empatie destulă…
- Ce să facem, tovarășa Gâdea, încercăm, chiar dacă nu mai e voie în caraghiosul stalinism virtual, exercițiul gândirii libere. Luăm totul pe de o parte și pe de altă parte și ținem în vigoare articolul 1 din Constituția personală: stai un pic și gândește, dacă nu e chiar așa?
Să ne întoarcem, deci, fața către soluții. O problemă nu se rezolvă prin simpla ei enunțare. Aceasta e o părere din secolul XXI, dar e o părere greșită. O problemă se rezolvă prin crearea unor mecanisme un pic mai complexe.
În statele de drept avem la dispoziție legi și instituții, așadar soluții politice. Avem nevoie de politici publice, fiindcă vorbim despre un fenomen de masă, oribil, care mutilează suflete (știați că nu toate sufletele mutilate au aplecare spre confesiunea în grup?).
În societăți cu retard istoric, așa cum e a noastră, încă mai e mult de lucru chiar la educația primară. Va mai dura decenii până când Gigel va fi învățat că nu e politicos să tabere pe sânii abia înmuguriți ai Lenuței și până când în familii asta nu va fi văzut ca semn de bravă bărbăție a lui Gigel sau mândrie că Lenuța stârnește poftă.
Că „nu” înseamnă „nu” ar trebui să fie, de la vârsta potrivită, o prioritate în educație (bine, și educația însăși ar trebui să ne fie o prioritate). Altfel, acest țipăt la grămadă, oricât de justificat, rămâne cu o eficiență aproape nulă. Aduce mai multă dezbinare și mai multă hulă, și așa se va trece în pripă la altceva, fără să se fi rezolvat desigur nimic.
Bineînțeles că tăcerea societăților în fața problemelor grave e o nebunie care le perpetuează, și că, oricât de îngrozitor, orice abuz trebuie arătat lumii, expus în toată josnicia lui, pentru a se lua aminte. Dar poate că nu e nici cel mai înțelept să înlocuiești tăcerea cu isteria. Chiar și problemele generale cunosc soluții particulare.
Și, acum, ce va fi mai departe? Poate că prin lume vor fi un pic mai decenți cei care obișnuiau să sară pe om, fără permisiune, poate că mai rău se vor învârtoșa golanii (și golancele), atinși în demnitatea lor de brută. Nu știm, fiindcă #MeToo a fost un pionierat.
La noi pe facebook a fost devoalat ca om foarte rău publicitarul Rimaru, acuzat că lătra turbat, de ani de zile, femeile. Pare paradoxal, dar a fost șahul și matul.
Personal, mă preocupă de ani de zile tema violenței domestice (am și articole la bază, care să-mi probeze preocuparea) și tocmai pentru că mă preocupă mă sperie mai mult decât orice ideea că o problemă atât de profundă ar putea să decadă într-o modă, la care să aplaudăm ca focile o vreme, până la următoarea modă.
Agresiunea nu e un Gangam Style, agresiunea nu e un Despacito, agresiunea nu e o găleată turnată în cap fără să știi de ce.
#MeToo e un semn de exclamare, neîndoielnic necesar, nicidecum o soluție. Soluțiile țin de un efort ceva mai îndelungat, în care e nevoie de solidaritate între oameni.
Și de înțelegere, dacă nu de tandrețe, de omenie, nu de degete apodictice, ridicate leninist, și de flegma revanșardă mereu pregătită pe buze, fie ele rujate sau dimpotrivă.
Acest #metoo a pornit intr-adevar de la femei abuzate, insa mi-as fi dorit ca la acest strigat virtual sa se fi raliat si barbatii. Pentru ca nu este vorba aici de o vanatoare de barbati care abuzeaza de femei, este vorba despre Oameni vulnerabili in fata unor abuzatori.
Scuse ,abia acum vad cum s-a ajuns in RO deconspirata: ” casting couch”- abuz de putere in institutii caci , de aceasta-I vorba . Nu de abuzul in familie or pst,pst -ul lui Dorel de pe schele.
Nu-i vorba caci niciunul nu-I de ocolit ,rezolvat ,educat daca se poate .
Aici s-a atacat si „tacerea” de zeci de ani a varfurilor care s-au mirat hodoronc-tronc,surprise,surprise ca n-aveau ” habar”:
nobody’s baying this BS cand au aplaudat frenetic pentru Polanski care a batjocorit o copila de 13 ani.(toti stiau,myself included si nu lucram in cinematgrafie or media…)
Cu tot talentul lui cu tot ,josnicia unui predator fara scrupule morale, l-a ridicat la rang de zeu.
Shame and creepiness ,prevailed.
SHAME.
Si DA, nu se iau la gramada .Da asa-I romanul. 🙁
PS. Out of this horrible subject ;
Congrats for your presentation of Viorel’s book !^5
Eu am povestit cum niste maimute urlau de pe schele si-mi traumatizau copilul si pe mine, in fiecare dimineata, n-am putut sa scriu despre abuzurile fizice, pentru ca pur si simplu nu pot. Nu vreau sa-mi mai aduc aminte de toti nenorocitii si libidinosii care credeau ca e amuzant sa se frece de mine sau sa incerce sa-mi dea chilotii jos. Am trait in Romania pana la 35 de ani, am circulat cu transportul in comun sau pe jos, peste tot, locuiam in Drumul Taberei si invatam in Centru, si in perioada in care-mi cresteau sanii am fost mai abuzata ca oricand.
Nu merita sa ma mai gandesc la asta, ar insemna ca si-au atins scopul de a ma domina intr-un fel sau altul, eu prefer sa ii trec „morti” in catastif.
Sunt mama de baiat, si desi n-are decat 6 ani, nu pierd ocazia sa ii aduc aminte ca „Nu, inseamna NU!” Asa incerc eu sa schimb lumea, invatandu-mi copiii sa respecte pe toata lumea si sa nu se lase calcati in picioare de nimeni.
Ce se va intampla de acum inainte in societatea romaneasca? Probabil ca nimic. Oamenii vor privi in continuare cum femeile si copiii sunt abuzati, pentru ca practica asta a abuzului atinge nu doar fetele ci si baietii, si nimeni nu va face nimic.
Victimele vor supravietui sau vor muri in liniste, prietenii si rudele de ambele parti vor face cat mai putine valuri, ca asa ceva nu se spala in public, si gata.
Nu este normal ca toate femeile pe care le cunosc sa fi fost agresate pe strada sau in familie, intelegi? Tot asa cum nu e normal ca toti barbatii pe care ii cunosc, sa fi fost implicati in cate o bataie crancena pe care si-au luat-o din senin, fiindca n-aveau sapca.
#Metoo e mai mult decat „m-a traumatizat Dorel cu aprecierile lui prost exprimate”, este o incalcare a unui tabu, un mic pas inspre recunoasterea unei probleme globale, problema a carei rezolvare sta numai si numai in educatie. Inclusiv in educarea institutiilor care ar trebui sa ofere protectie si sprijin.
Ma rog, m-am ambalat, ma scuzi.
Nu-i chiar aşa, mai există şi varianta: „Domnu’ producător, mă mai violaţi şi pe mine odată, că mi-e ruşine să ies cu Rolls-ul de anu’ trecut, râd până şi fetele din industria porno de mine.”