Sunt, fie și formal, un cetățean european. Locuiesc în orașul București, într-o mahala țigănească, într-o garsonieră, într-un bloc mai degrabă de nefamiliști, chiriași, studenți mai mereu înfometați – sunt des amețiți, știu să recunosc un om cotropit de foame -, și pensionari care se cam închină, pe ascuns, la fosta Securitate.
Mai demult mai trăgeau pe aici, pe la noi, și niște drogați. Își făcuseră un cuib pe la etajul al patrulea, se băteau între ei, se amenințau cu seringile, mai veneau milițienii și îi luau pe secție. Într-o noapte unul a spart o ușă cu un topor și se pregătea să le spargă și pe celelalte. Au chemat cetățenii și ProTV-ul, să vină, să filmeze, să dea la știri, să afle tot poporul, de parcă asta i-ar fi ajutat pe bieții nenorociți cu ceva.
Sunt ziarist independent, adică un fel de muritor de foame din lumea noastră secundă. Nu mă plâng. E bine să reușești să eviți curvele, turnătorii și șefii imbecili de care presa „noastră” (mai ales centrală) nu duce – deloc! – lipsă, nu-mi plac comenzile, nu lucrez la livrări și niciodată nu o voi face, și, mai ales, nu-mi place să dau socoteală nimănui, ceea ce m-a ținut singur, cu adevărat singur, departe de partide politice, găști, masonerii, grupuri de interese și alte forme de ticăloșie colectivă. Singurele obligații pe care le pot accepta sunt cele de natură textuală. Am ceva timp oarecum liber.
Pe cale de consecință, cheltui toți banii (puțini, mizerabili) pe care îi câștig ca să evadez de aici și să rămân, pe cât posibil, sănătos la cap și la inimă. Este, firește, fără să fie neapărat a treia, o cale greșită. Dar nici nu e ca și cum mi-ar păsa prea mult. Îndeobște, călătoresc în Italia. Este țara mea preferată și – de asemenea – nu resimt nevoia de a oferi explicații cu privire la această alegere.
Constat, de un deceniu, zadarnic desigur, căderea Europei. Este o prăbușire care cunoaște o accelerare. Tot ce a dat până acum omul mai înalt – în cultură & civilizație – cunoaște, acum, o atroce revizuire. Sunt un om atașat de valorile umaniste ale stângii politice, disprețuiesc agenda economică radicală a dreptei (profit!, profit!, profit!). Rămân – tot mai singur – la centru. De unde mă aflu, văd limpede și ce avem de câștigat depășindu-ne granițele (nu cred în nicio graniță), și ce avem de pierdut dacă renunțăm să ne apărăm valorile. Nu cred în religie, cred că Dumnezeu se află, atât cât poate, în fiecare dintre noi, cred în valorile educației, în toleranță și în alte păcate mai vechi ale iluminismului.
Nu caut răul, nici nu tac vreodată atunci când îl constat. Sunt – mai ales pentru mine – incomod. Nu știu, nu pot, nu vreau să fiu altfel. Cred că o lume fără repere morale ne întoarce în turmă. Nu-mi plac turmele.
Europa se prăbușește, vă spuneam. Nu mă tem de islamizare, un astfel de proces nu se întâmplă brusc decât în capetele înfierbântate ale fanaticilor care au nevoie de o Apocalipsă ca să-și justifice lipsa de sens a existenței.
Islamizarea nu e o garanție pentru subdezvoltare. Gândirea asta e așa de limitată și de lipsită de nuanțe, încât… La mijloc, rămâne, totuși, natura umană, o chestiune ceva mai complexă. În plus, Europa nu va fi împărțită – jumătate rușii, jumătate arabii – fiindcă nu este o bucată de hârtie (un euro?) pe care să îl rupi fără consecințe.
Europa, însă, se dizolvă în propriile slăbiciuni – este un preț plătit, mai ales, pentru ipocrizie. Nu poți să pretinzi că lupți pentru drepturile omului și, în același timp, să nu vezi cât ți se datorează din dezastrul înconjurător. Europa se poate închide dincoace de (alte) ziduri, poate să se împrejmuiască toată cu sârmă ghimpată. Căderea este inevitabilă. Căderea începe întotdeauna în interior. Aici s-a pierdut ceva.
Călătoresc la Milano. Sunt lucruri pe care nu vreau să le pierd. Nu vreau să-mi pierd libertatea de a merge unde vreau. Mă bucur de libertatea de aici. Văd: un indian în costum de Superman care vinde fructe & legume într-o piață, deloc centrală. Îl văd pe Rafael Nadal, într-o stație de autobuz, e în chiloți făcând reclamă la chiloți. Îl văd pe David Beckham, într-o altă stație de autobuz, e tot în chiloți, dar face reclamă la o firmă concurentă. Capitalismul e tot mai mult despre imagini și chiloți. Capitalismul nu e cel mai bun sistem posibil, dar suntem nevoiți, deocamdată, să îl îndurăm și – mai ales – să îl schimbăm.
Privesc, apoi, Domul. S-a ridicat în 579 de ani. Peste Dom sunt schele. Peste schele se face reclamă la pantofi din piele. 579 de ani! E un interval – în timpul nostru tot mai fregmentat – care mi se pare imposibil de repetat. Nu se vor mai ridica deloc catedrale în Europa. Nu sufăr deloc în fața acestei constatări.
Mă pierd pe Via Moscova: cândva, aici au fost ucise femeile care lucrau la o fabrică de țigări. Cereau drepturi. Omul este acea specie care nu dă altui om drepturi decât dacă i se smulg. Asta este istoria, neromanțată.
Peste tot în jur, monumente dedicate unor escroci și unor criminali, ca peste tot în lume. Oamenilor le plac mult escrocii și criminalii pe care îi proclamă eroi și li se închină. Nici Milano, cu tramvaiele sale din secolul XIX, nu e altfel. E frumos aici, e o baricadă pe care încă se mai poate rezista – poate chiar o jumătate de secol. Ce va fi mai târziu? Ce să fie? Vor câștiga civilizațiile & culturile mai puternice în strictul (deși minimul) sens vital.
Europa, uite, vă profețesc, nici nu va dispărea, nici nu se va islamiza. Dar se va tot îndepărata de ceea ce ar fi putut fi – o declarație de independență & libertate. Un continent al celor care gândesc cu capul lor. Această cădere nu a fost importată. Aceasta este o cădere – repet – profund interioară.
Beau un espresso, o cafea „morbida”, cum o anunță meniul. Mă voi întoarce, mâine, în mahalaua țigănească de la marginea imperiului, mulțumit că măcar înțeleg pe ce lume trăiesc și că nu e nimic, nimic!, de făcut decât să aperi binele și să supraviețuiești.
Articol publicat pe www.catchy.ro, 22 octombrie 2015.
