Care e treaba cu Israelul

În vara acestui an, în ultima mea lună de bărbat la 29 de ani, am locuit în Israel, ca bursier al Universității din Tel Aviv. Cu reflexele obosite, aproape muribunde, dar orișicât încă vii, reporterul  care am fost m-a târât dintr-un loc în altul. M-am ținut după el. Scade ziua, vine toamna și poate că nu ați uitat cum se face compunerea “Cum mi-am petrecut vacanța de vară”. Așa: am mers și în deșert, am urlat în deșert, și ecoul s-a întors la mine. Am fost la Ako și la Arad, pe plajă, la Mediterana, am intrat, discret, în Marea Moartă, am învățat ce înseamnă “soldații singuratici”, am fost în Ierusalim, și la Zidul Plângerii, dar și pe Drumul Crucii, pe Via Dolorosa, și la mormântul lui Iisus Hristos, obosit, am dormit alături de o lesbiană, direct pe pământul făgăduinței, în curtea bisericii Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, am fost și în Haifa, în Grădinile Bahai, unde m-am lăsat uluit ca în fața uneia dintre minunile legitime ale acestei lumi de oameni. M-am împrietenit vag cu tineri de pe mai multe continente și m-am certat serios cu prieteni de acasă. S-au uitat religioșii urât la mine căci n-am ținut Sabatul, m-a prins seara sfântă pe stradă, departe, și am rămas fără autobuz. Am mers toată noaptea singur, înspre o destinație incertă.

Am locuit în apartament cu două camere, cu un chinez cam onanist, un canadian pasionat de hockey, dar și de Pink Floyd, cu care, nu știu de ce, n-am legat însă două vorbe, și cu un student în informatici, un tocilar carismatic, care citea noaptea Voltaire și bea – bea cum doar un american care nu are încă 21 de ani și e în străinătate o poate face.

Nu i-am uitat pe niciunul dintre cei pe care i-am întâlnit, oameni de care, naiv ca Salinger, mi-am propus să nu îmi fie dor, dar îmi este. Argentinianul Ariel, leul lui Dumnezeu, evreu cu origini poloneze, ziarist și el, trecut deja în deceniul în care între timp și eu am intrat – cântam cu el noaptea în memoria lui Che Guevara și vorbeam, când în spaniolă, când în idiș, deși nu știu cum s-ar cuveni nici spaniola, nici idișul. Un puști de 18 ani din Chicago, Alec, pe care l-am învățat câte ceva din puținul pe care îl știu despre viață, ca pe fiul ce nu-l voi avea niciodată. Lituanianul Tadas, ucrainianca Jana și slovaca Magdalena, o poloneză cu nume complicat care dansa ca Elaine din Seinfeld, americanii ceilalți – mulți, aroganți, ridicați parcă la viață din cartea “Minunata lume nouă” de Aldous Huxley. And I was like Oh, my God!

Miracolul

Un negru a vrut să mă jefuiască în fața unei autogări din Tel Aviv, dar am fugit, și nu m-a jefuit, cerșetori ruși m-au agasat până i-am înjurat pe românește și m-au înțeles. Am văzut un accident mortal, am fost la o trecere de pietoni să fiu eu mortul de pe carosabil, am petrecut în casele unor români evrei, emigrați de decenii. Am stat cu ei la masă, le-am ascultat neîmplinirile, războaiele, și speranțele. “Israelul e un miracol”, mi-a spus o doamnă, aproape nonagenară, doamna Coca, și i-am dat dreptate. Este.

Fără să fiu evreu, doar filosemit asumat, pasionat de patimile și cultura poporului totuși ales, am intrat și în kibuț, am vorbit cu un kibuțnic septuagenar, născut acolo, om care n-a găsit nici măcar un rost să plece din acel paradis deloc fiscal, am urcat pe Înălțimile Golan, am fost și la discotecă, cum și la sinagogă, și la moschee am fost, am mâncat coșer, dar am și suspinat, zadarnic, după sarmale. Am trecut dincolo, în Palestina. M-am înamorat platonic, cast, căci aveam încă femeie acasă, ne-am despărțit abia la întoarcere, de o palestiniancă al cărei nume nici măcar să-l scriu nu știu. Mi s-a făcut și dor de România, un dor pe care numai în China l-am mai exersat, dar pe vremea Chinei eram tânăr, abia de aveam 25 de ani, și trecea mai ușor. M-am îndrăgostit, vedeți bine, de Israel, cea mai complicată dintre țările în care am fost. Am pus suflet și am iubit. Rândurile următoare trebuie citite cu îngăduința cuvenită omului sincer. Am plecat de pe Aeroportul Ben Gurion într-o noapte, tot de unul singur, scriind poezii minore în gând, și ascunzându-mi, laș, lacrimile din realitate.

Tel Aviv, mon amour
Universitatea, Tel Aviv University, TAU cum, desigur, îi spune toată lumea, se află în Ramat Aviv, cel mai scump cartier din capitala Israelului. Mall-ul de aici, se spune, și pot cât de cât să confirm, este al doilea cel mai scump din lume. Firește, primul se află în Statele Unite ale Americii. Aici a fost kilometrul meu zero, de aici am plecat, și tot aici m-am întors de fiecare dată. Campusul nostru, botezat frumos, cu numele lui Einstein, era peste stradă de Universitate, într-o înnebunitoare oază de verde.
De aici, orașul se deschide ca o inimă, ca un cord, ca o aortă, dacă preferați, spuneți-i cum vreți, dar păstrați ideea. Tel Avivul a crescut ca o floare în deșert, s-au înălțat zgârâie-nori, Marea, cea mai frumoasă din lume, Mediterana, a rămas la locul ei, oamenii care au emigrat aici din Estul Europei, acum patruzeci de ani, și-au adus cu ei paltoanele și nu le-au folosit niciodată. La Tel Aviv, clima e mai îngăduitoare cu omul, se mișcă asimptotic la perfecțiune. E cald, teribil de cald, dar e și bine.
Merg îndelung pe străzile din Tel Aviv, îndeosebi către plajă. Orașul e cosmopolit, și nu reușești să îl înțelegi de la început. O să ți se pară că e doar o colonie americană, o Americă în mic, dar apoi vezi că începi să îi recunoști pe locuitorii săi, să le înveți obiceiurile, îi vezi cât sunt de complicați, fiecare purtând amprenta unicității locului de unde le-au plecat părinții sau bunicii când au pornit spre țara aceasta care are totuși doar puțin peste șaizeci de ani. Tel Aviv-ul este tânăr, presa occidentală l-a numit “intersecția lumii” și câtă dreptate are! S-au minunat gazetarii străini de felul în care oamenii relaționează, cum evreicele oferă tot ce e mai bun la prima întâlnire, urmând ca pasiunea, ba chiar și dragostea, să tot scadă, întocmai invers față de cum se întâmplă amorul în restul lumii. De ce așa? Armata e răspunsul. Fetele acestea cu părul cârlionțat, mai mult exotice decât frumoase, sunt puternice, culte, fără să fie neapărat rafinate. Ele știu că viața nu durează. În Armată și în războaiele de care Orientul Mijlociu n-a dus lipsă, în intifade, în răscoalele palestinienilor care nu vor să accepte că Israelul există, în atentatele cu bombă, când explodează autobuze și cinematografe și terase și oameni, înveți că viața e cumplit de trecătoare. În Tel Aviv se iubește scurt, intens, ca și cum mâine nu ar exista. În chestiunea iubirii, tinerii evrei sunt agresivi, spun de la început ce vor și obțin ce vor. Nu arată așa cum poate v-ați aștepta, din mituri, să arate un evreu – mic, cu pălărie, mereu pe drumuri în căutare de negoț profitabil. Deloc. Tinerii evrei din Tel Aviv sunt îndeobște secularizați, au lăsat religiei cele ale religiei, trăiesc și ei pe muchia ascuțită a lumii, și după Armată, Armată grea ca a moșilor noștri, trei ani  e mult!, pleacă, de obicei, în India. Stau acolo un întreg an sabatic, să se regăsească spirtual. Se întorc, merg la universitate, Israelul are universități de elită și cel mai ridicat procent de oameni cu studii superioare din lume, după Canada, sau își deschid afaceri pe cont propriu. Sunt poligloți, nu plutește nicio liniște în jurul lor, sunt vii și nu vor să arate că sunt vulnerabili. Uneori, în nopțile lungi pare însă că toți oamenii aceștia și-au dat întâlnire la intersecția lumii goniți de aceeași disperare.

Ierusalim, divinul    

Când vei ajunge acolo vei înțelege de ce de acolo a pornit totul, mi-a spus prietenul meu, scriitor evreu, dar mai ales bucureștean.  Ajung. Înțeleg. Ierusalimul nu începe. Ierusalimul se pogoară. E ca o lumină care vine din munții pitici, dar gigantici pentru deșertul din jur, în care s-a întâmplat. În jurul meu e sâmbătă, evreii credincioși abia dacă plutesc pe străzi, arăboaice cu valuri, și fără valuri, mă privesc sceptice, vânzătorii de nimicuri (am vrut să îmi iau un felinar portativ!) își dau seama câte parale fac și o lasă moartă. Totul e scump când ești student sărac, așa că îmi notez această infamie ca de ateu, deși nu sunt: Dumnezeu e scump ca dracu’! Doamne, iartă-mă, că nu știu ce fac! Intru în mormântul Mântuitorului. Piatra e mică, Iisus Hristos trebuie că nu a fost cel mai înalt dintre oameni, și, se vede treaba, că nici nu trebuia să fie. Am nasul acvilin și părul ciufulit, pe care îl ascund sub o pălărie de paie. Am slăbit. Mărul lui Adam mi se zbate neputincios, și, pentru prima dată în cincisprezece ani, e vizibil. Ierusalimul mi se așază în inimă și începe să urce înspre gât, ca o emoție. Ierusalim! Pentru el s-au rugat evreii în Exil, să nu îl uite, că de îl vor uita să își uite dreapta lor destonicia ei, pentru el s-au dus cruciadele, la el nu vor arabii să renunțe, în trupul său s-a ridicat, acum două milenii, crucea la care se închină atâtea miliarde de pământeni, și tot în trupul său s-a ridicat acum un zid care îi separă pe evrei de palestinieni, dar nu e pace, și nici nu va fi. E complicat, și aceasta nu este o revistă de studii geo-politice, ci de moravuri bărbătești, aș putea să vă explic de ce nu va fi, dar nu o să o fac. Să reținem, totuși, această explicație sumară: natura umană.
Mă uit la Ierusalim, îmi simt mărul lui Adam urcând și coborând, anunțând o explozie de sentimente lămurite, ca la citirea numelor drepților între popoare. Mă abțin, mă abat cu câteva bancuri din Woody Allen. Evreii tineri preferă Tel Aviv-ul Ierusalimului. E prea multă religie aici, îmi spun ei, și le dau dreptate. E prea multă, te apasă, am o clipă impresia că toți oamenii au umerii ușor aplecați, ca și cum ar duce o povară peste puteri.
Îi las un bilet lui Dumnezeu la Zidul Plângerii și un altul pe locul unde a fost răstignit Iisus Hristos. Plec într-o mașină, condusă de o tânără evreică. Se înserează, aici se înserează mai devreme decât în capitală, și mașina gonește printre curbele pe care le face, o vreme, drumul, spintecând calea cu dâre imaculate de lumină artificială, de la faruri. Îmi spun, pentru mine, un psalm, trec zilele, nu uit Ierusalimul, și nu mă mai consolează nici Ecleziastul. Nu totul e vânare de vânt! Nu.

Haifa, omeneasca

Zăbovesc în Haifa, ca să ajung aici călătoresc cu trenul, înconjurat de militari în permisie. Au mitraliere pe genunchi, și ucid păsări furioase pe telefoanele inteligente. Soldații singuratici sunt oameni care sunt departe de casele lor și pe care statul îi ajută, prin metode complexe, să nu își piardă mințile și să iubească viața, deși, la o adică, nu ar ezista să își ucidă dușmanul, indiferenți că omorând un om nu faci doar să îl omori. Venind de la Ierusalim, Haifa te copleșește cu omenescul ei. Un milion de ruși au emigrat în Israel după 1990. În Haifa îi auzi, îi vezi, îi simți. Sunt, la propriu, o insulă de latinitate într-o mare slavă, mă duc la peștera Sfântului Prooroc Ilie, intru în Grădinile Bahai și mă tulbur, aici, la Haifa, marea are o culoare fosforescentă, și îmi las privirea să odihnească pe suprafața ei pe care o găsesc, cu adevărat, nesfârșită. Pierd trenul, înnoptez la un hotel ținut de un bătrân care mă suspectează că sunt arab și întreprind afaceri dubioase. Nu am pașaportul cu mine. Nu îmi primește dolarii, îi dau șekeli, în zori, mă bărbieresc, la micuțul dejun îi spun că sunt român și se înseninează. În Israel, românii sunt bine-văzuți, deși la început când au emigrat toți le spuneau “hoți”. Acum nu mai.
Mă întorc în Tel Aviv, și le povestesc celor de acasă tot ce am văzut. Nu mă cred. Chiar așa de frumos e? Chiar așa.

Articol publicat în FHM, august 2013