Îi port de multă vreme lui Dino Buzzati o admiraţie care se prea poate să decadă, când şi când, în invidie.

Mi-ar fi plăcut să fiu ca Dino Buzzati, să trăiesc aşa cum a trăit el, să scriu ca el, să mor ca el, înainte de a fi prea bătrân pentru ca viaţa să mai aibă sens. Să fiu şi eu fiul unui profesor de drept internaţional, mama mea să fie descendentă a nobilimii veneţiene…

Şi – cel mai important – să lucrez toată viaţa la un ziar, la acelaşi ziar, fără să mă tem că ziarele ar putea muri, să tot fiu tânăr şi, deci, nemuritor. Să lucrez toată viaţa la Corriere della Sera, să conduc acest ziar, să fiu respectat, să îşi scoată domnii milanezi pălăriile pe stradă atunci când mă întâlnesc. Să scriu reprotaje din Etiopia, să fiu reporter de război, să scriu cronici inubliabile la Turul Italiei la ciclism. Să mă căsătoresc la şaizeci de ani, să iau Premiul Strega, să mă traducă Albert Camus în Franţa, să fiu un mare povestitor şi, încă mai mult, o mare conştiinţă, să am mereu curajul adevărului.

Nu sunt Dino Buzzati, şi, până la urmă, nu e chiar atât de rău. Dacă aş fi fost Dino Buzzati nu l-aş mai fi putut iubi pe Dino Buzzati aşa cum o fac acum.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să am forţa alegoriilor sale, să pot să rezum în cinci pagini tot ceea ce se ştie despre natura umană. Mi-ar fi plăcut să fi fost autorul nuvelei „Monstrul Colombre” (cartea „Monstrul Colombre şi alte cincizeci  de povestiri” a fost, cel mai recent, publicată în limba română la editura Polirom în anul 2013).

Mi-ar fi plăcut să spună despre mine criticii că nu pot fi citit în afara codului semanticii kafkiene şi alte asemenea grozăvii. Mi-ar fi plăcut să fiu acuzat de un existenţialism cu tuşe nevrotice.

Acum, e târziu. Dar mi-aş fi dat jumătate din viaţă să pot scrie acest fragment: „Până când, pe neaşteptate, Stefano îşi dădu seama, într-o zi, că era bătrân, tare bătrân; şi nimeni din preajma lui nu pricepea, pentru ce, bogat cum era, nu părăsea odată viaţa blestemată de marinar. Bătrân şi amarnic de nefericit, pentru că întreaga lui viaţă fusese risipită în acel soi de fugă nebunească de-a lungul mărilor, ca să scape de duşmanul său. Dar mai puternică decât bucuria unei vieţi aşezate şi tihnite fusese totdeauna pentru el chemarea adâncurilor”.

Căci, vedeţi dumneavoastră, acest Stefano Roi a fost un navigator, un navigator adevărat!, care toată viaţa a fugit de un Colombre, un peşte teribil, despre care naturaliştii, nu am putea spune de ce, spun uneori că nici nu există… Dar, ce ştiu naturaliştii?

Stefano Roi a trăit şi a făcut avere şi a gustat puţin din viaţă, a fost pe mări şi a fost pe Oceane, şi monstrul l-a urmat, şi doar Stefano şi cei de un sânge cu el puteau vedea asta, şi Colombre a fost întotdeauna în spatele corăbiilor lui Stefano pentru a… Nu o să scriu de ce, desigur. Nu o să scriu.

Trebuie, pur şi simplu, să îl citiţi pe Dino Buzzati, trebuie, căci, la el, literatura e mult mai frumoasă decât e viaţa, mult mai frumoasă.

 

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 20 aprilie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here