Călcâiul

0
850

 

În Larissa, Grecia, un meci din a doua ligă de fotbal masculin nu a început la timp fiindcă douăzeci și doi de oameni, jucători profesioniști, s-au așezat cu fundul pe teren și au stat așa – cei mai mulți cu privirile în pământ. Cei douăzeci și doi nu protestau în trena crizei financiare globale, cei douăzeci și doi nu erau nici vestitori ai Apocalipsei. Cei douăzeci și doi erau fotbaliști – la AEL Larissa, lideri în clasamentul ligii secunde, și la Acharnaikos, o echipă care e departe și de promovare, dar și de retrogradare. Ce i-a apucat? Au înnebunit?

Acești oameni aveau de transmis un mesaj, luând în considerare acest amănunt: cetățenii lumii noastre tot mai mici se uită la fotbal, chiar și înspre ligile secunde. S-au gândit că măcar ei vor fi văzuți: voiau să ne spună că în fiecare zi în încercarea de a atinge țărmurile insulelor grecești, mor tot mai mulți oameni, părinți și copii. Celor din bărci li se spune refugiați, ei vor veni fie să-și facă de cap pe bătrânul nostru continent și să-l distrugă, să ne violeze femeile și să ne oblige să ne supunem Islamului, să ne terorizeze și să ne arunce în aer în timp ce ne bem cafelele, fie să-și facă un rost îndurând totuși un Exil, muncind pe la periferii pentru fiii și fiicele lor. Supraviețuitorii bărcilor acestea vin aici ca într-o Americă.

Iar acești fotbaliști au stat așa, la răscruce, între radicalii de un tip și radicalii de celălalt tip. Au avut curajul să rămînă la centru, întregi la inimă, și ne-au amintit că traversăm o criză umanitară pentru care nici Uniunea Europeană, nici Turcia, nici Rusia, nici îndepărtatele State Unite nu au găsit o rezolvare. Și între timp, zilnic, la margine de Grecie, cineva se scufundă. Recent, Robert D. Kaplan (da, acel Robert D. Kaplan, reporterul) ne aducea aminte în „The Wall Street Journal” de o vorbă a unui mare geograf francez din secolul XX. Numele său era Fernand Braudel. Acesta exprima ideea, între timp clasică, deci tot mai contestată, că granița de sud a Europei este tocmai deșertul Sahara. Robert D. Kaplan ne îndemna să luăm în considerare această ipoteză geografică extravagantă și tot ce presupune ea în istoria imediată, în cultura și în civilizația noastră.

Ce s-a întâmplat la Larissa este, de aceea, remarcabil în contextul în care operăm, din nou, cu cuvinte articulate, nu cu nuanțe. Pe de altă parte, Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro tocmai a anunțat că flacăra olimpică va trece și printr-o tabără de refugiați din Atena și că ea, flacăra, va fi purtată și de un refugiat. Iar asta o să ni se pară fie scandalos, fie un gest banal în umanitatea lui deșănțată.

Spectatorii de la Larissa (nu erau mulți, dar erau destui) i-au aplaudat minute în șir pe fotbaliștii aceia. Conform legendei, la Larissa s-a născut Ahile, îl știți, cel cu un călcîi vulnerabil. Și tot acolo, la Larissa, a murit Hipocrate, părintele medicinei.

La sfârșitul săptămânii trecute, la Larissa, douăzeci și doi de oameni au făcut ceva normal, au rămas la centru în numele unui adevăr, iar asta – cumva – a ajuns excepțional.

 

Artiol publicat în Gazeta Sporturilor, 3 februarie 2016.

 

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here