Am ajuns, iubiți cititori, în acest penultim episod al călătoriei noastre inițiatice, la granița cu Basarabia. Sunteți pregătiți? Intrăm în acest paradis al harfelor!
V-am promis o istorie mai veche, dar adevărată: să tot fi fost sfârșitul anului 2009 sau 2010. Am trăit mai mult pe drumuri – am mai uitat cronologia, e firesc, deși ziarist, sunt om. Era, în tot cazul, după revoluția twitter din 7 aprilie 2009, cum și iarnă era. Premier la Chișinău era Vlad Filat. Ne îndreptăm către Chișinău la bordul unui splendid bolid de talie mare. Toate bune, numai că prietenul alături de care călătoream atunci omisese că bolidul nu era trecut pe numele lui. Mașina era în acte a altuia, ba încă a unuia de origine arabă. Dă de mai intră în Basarabia! Și era frig, stătea să dea omătul sau poate că deja căzuse prima zăpadă, cine mai știe? Cert e că se sfârșea noiembrie, se pregătea parada de 1 decembrie, căci la Bârlad – din chiar Doamne! – am dat far în far cu un tanc.
Și la graniță, un grănicer ne barează – cu perfectă îndreptățire – drumul. Avea o căciulă enormă, cum am mai vazut doar în filmele în care salvau rușii, dimpreună cu iarna, Moscova de Napoleon. Am făcut atunci – pentru prima și ultima dată în viață – abuz de funcția de reporter-trubadur. Am sunat în țară un terț și terțul mi-a dat numărul lui Vlad Filat, l-am sunat pe premierul Basarabiei, i-am spus de la obraz că suntem ziariști români, uite așa, așa, vrem să intrăm în țară, dar avem necazul ăsta cu mașina, uite așa, așa, am dat nume de gazetari pe care îi știa premierul, mă rog, cum se face în cazul unui asemenea mic trafic de cunoștințe. Era înspre miezul nopții. Și premierul i-a grăit străjerului să ne lase să intrăm. Și străjerul, de unde până atunci fusese zbir (just!), de-acum era numai lapte și miere. Ne-a petrecut cu mâna la tâmplă urându-ne drum bun, hai! Ne-a strigat în urmă să nu uităm să îi spunem premierului să îl avanseze în grad. Așa am intrat pe-atunci în Basarabia, ca într-o scară de bloc, cu onorurile cuvenite celui care îl cunoaște pe administrator.
Acum e altfel. Avem acte la noi, avem tot ce trebuie. Am pus deoparte și tradiționalii cinci euro (mărunt!), despre care alți călători ne avertizaseră că n-ar fi rău să îi posedăm. N-a fost nevoie! Am fost rătăciți și noi în labirintul birocrației, fiind învârtiți de mâna invizibilă a statului ca un titirez între ghișee. Dar am intrat, am intrat cu bine!
Și plecăm spre Chișinău. Acum, adevărul e că prima noastră oprire trebuia să fie într-o altă localitate, la vreo douăzeci de kilometri de capitală. Și mă pune dracul, ca pe orice reporter, să cer imperativ abaterea de la drumul principal. Horia își face sfânta cruce în gând și iată-ne intrând în plin ev mediu al infrastructurii. Splendidă rețea de șosele are Basarabia, e splendidă, firește, dar lipsește cu desăvârșire. Drumurile care nu duc și nu aduc de la Chișinău se cam cheamă că nu există.
„La Poderosa III“ rulează brav. Rezistă. Din goana ei vedem satele cenușii întinzându-se către un orizont cu desăvârșire gri. Depășim sat după sat, bolgie după bolgie, și ajungem la destinație. Aici – ca să vedeți că există un Dumnezeu deasupra – nimerim în plină nuntă. Nuntă în Basarabia! Superb.
Ne așezăm și noi la o masă, aparte de nuntă, ni se dă vin să bem. Bem vin, deși nu bem vin. În noapte, plecăm cu un taximetrist către Chișinău. Vedem afișele electorale, cohorte întregi de gospodari tot întind mâna după vot.
Sunt uluit de cum s-a modificat Chișinăul. Prima dată când am ajuns aici, în decembrie 2007, era o singură firmă cu adevărat luminoasă în oraș: M-ul acelui fast-food. Erau milițieni care patrulau pe străzi și te legitimau dacă erai străin. Acum, tinerii Basarabiei arată ca tinerii oricărei alte țări vest-europene, unde am tot fost la cules de harfe. Îmi simt inima bucurându-se. O las să se bucure.
Femeile Chișinăului de seară ne privesc cu drag, cum doar ele știu să privească, parca invitându-ne la dans. Suntem proști și caști. Ne-am tratat poate prea fratern surorile de dincolo de Prut. Ne vom întoarce în țară fără să fi gustat, până la capăt, din pocalul acestei feroce frumuseți. Căci să vedeți cum a fost…
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 488 / 19. 06. 2015.
