N-ați uitat, iubiți cititori: ne aflăm, în corpul acestui text, în plină deplasare spre Chișinău. Nu vă temeți: ne vom și întoarce.
Trecuserăm de Buzău, ne așternuserăm, deci, bine la drum, când ni se făcu inevitabil foame. Vin cu o propunere curajoasă. Să ocolim – cale de șaptezeci de kilometri – ca să mâncăm mici la un han între Tecuci și Galați. Cineva de dincolo de noi ne luminează calea și luăm decizia înțeleaptă: da, tati, mergem la Hanu Conachi!
Degustăm ce degustăm și cădem într-o criză de admirație, vecină cu misticismul. Proslăvim – online – micii aceștia, proclamându-i micii lui Dumnezeu. Muzica din fundal e splendidă: acele indimenticabile balade de la începutul anilor ’90. Aș vrea să îl găsesc pe cetățeanul, căci îl simt cetățean, care a întocmit playlist-ul care merge cu micii (și muștarul de Tecuci!) și să îl pup pe amândoi obrajii. Să îl pup pe obraji și să-i murmur la ureche: bravo, nenea, bravo!
Nu suntem singurii care ne încântăm de mici. Mai sunt drumeți. Mai sunt și italieni. Le place și lor. Aș vrea să le explic pe scurt istoria românilor: micul este toată antichitatea și toată renașterea noastră, micul este spiritualitatea noastră cea mai înaltă, ne-am făcut din micul nostru catedrală și, așa, cu scobitoarea în dinți, așteptăm mântuirea neamului. Da’ nu le mai zic nimic italienilor, lasă să nu știe. Din difuzoare se revarsă – iată – șlagăre autohtone ale unor cantautori plecați la Domnul. Oftăm. Ne tihnește micul.
Ne despărțim cu greu de această oază, ne așteaptă drumul, ne cheamă Basarabia, ne cheamă frații! Revenim pe calea pe care până și hărțile Google o agreează. Înaintăm spre Bârlad încolo, când colinele Molodvei ne izbesc. Pumni de frumusețe în plină – tristă – figură! Parcă ne-am fi pierdut pe dealurile Toscanei și mai multe nu. Apoi întâlnim primul om. Nu e ce trebuie primul om. E băut bine, dar – hei! – e firesc – e spre sfârșitul săptămânii, în miezul unei zile lucrătoare și, ca să fim sinceri, destul de toridă.
Ne bucurăm să vedem casele bunilor moldoveni renovate, cu acoperiș de tablă, zincată, frumos. Bravo lor! Au muncit în perfidul Occident și uite că s-au întors să susțină economia noastră națională, în special sectorul tablei zincate.
Pe nesimțite, penetrăm dulcele târg al Hușilor. Ce frumos e la Huși! Același sentiment copleșitor că urcăm și coborâm coline ca-n Italia. Viță de vie cât vezi cu ochii, de se răsucește Burebista, Dumnezeu să-l ierte, în mormânt!
Oprim la o cafenea, discret, central. Chelnerii se uită urât la noi, de parcă am fi străini. Ce-aveți, hăi? Suntem noi, suntem oameni. Luăm două sticle de Coca-Cola, format mic, să avem energia necesară să ne părăsim țara. Plătim cât face, ura și la graniță!
E îngrijit drumul care ne scoate din România. Constatăm: se muncește în agricultură, n-avea dreptate Băsescu, nu ne-au decăzut terenurile agricole în pârloagă. Asta e valabil în sud. Dar niciodată n-a fost hărnicia atuul sudului, să fim noi sănătoși.
Uite granița! E vremea să îi spun lui Horia o poveste care îl va amuza, să mai destindem atmosfera, că a condus omul de am luat forma scaunelor autoturismului franțuzesc în care am pornit la drum. Am botezat bestia asta de mașină „La Poderosa III“, ca să o diferențiem de „La Poderosa I“ și „La Poderosa II“, cu care ne-am asumat alte bucăți din țara noastră, îndeosebi Valea Jiului. „La Poderosa“ era numele motocicletei cu care un tânăr student argentinian la medicină, Ernesto Guevara, avea să călătorească, în urmă cu mai bine de jumătate de secol, prin toată America Latină. Era demult, era înainte să devină „El Che“.
Povestea deci. Istoria, practic, fiindcă e adevărată. Se întâmpla prin 2010, parcă, atunci când eu și un alt prieten, un terț, nu spun cine, între timp persoană importantă, am intrat în Basarabia fără să avem acest drept, în urma unui telefon dat mișelește, în crucea nopții, la cel mai înalt nivel în statul moldovenesc. Și iată cum a fost…
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 487 / 15. 06. 2015.
